Începutul perpetuu

Avva Dioscoros a fost un călugăr educat, bun cunoscător al Bibliei, probabil unul dintre celebrii „frați lungi“, adepți ai origenismului, care au avut de suportat persecuția lui Teofil al Alexandriei. În timpul viețuirii sale în deșert a dus acolo o viață cât se poate de bine organizată, iar experiența acumulată în pustie a fructificat-o după aceea și în timpul episcopatului (a fost arhiereul Nachiastiei). Specificul nevoinței sale nu ținea atât de faptul că își făcea pâinea din orez și linte (uneori pustnicii erau de-a dreptul ingenioși în privința hranei), ci pentru felul în care își „proiecta“ viața duhovnicească. „În fiecare an începea un alt fel de viață, zicând «Anul acesta nu mă întâlnesc cu cutare»; sau «Nu vorbesc»; sau «Nu mănânc fructe și verdețuri». În privința lucrului, făcea la fel: termina ceva, se apuca de altceva, în fiecare an.“
Viața duhovnicească presupune activitate rațională (chiar dacă excesul de raționalizare poate să dăuneze la fel de mult ca și lipsa ei). Această raționalizare sau sistematizare a vieții duhovnicești este doar un aspect și, cu siguranță, nu cel mai important care se desprinde din povestirea de mai sus despre avva Dioscoros. Mai e ceva: tema începutului perpetuu, pe care o aflăm la mai mulți părinți ai pustiei. Spre exemplu, despre avva Pior se spunea că „în fiecare zi o lua de la început“. Între avva Moise și avva Silvan a avut loc o discuție în care primul l-a întrebat pe cel de-al doilea dacă poate cineva să o ia în fiecare zi de la început. Iar bătrânul Silvan a răspuns: „Dacă este harnic, poate să reînceapă în fiecare ceas“.
Dintre toate însă, cea mai cunoscută povestire pe tema începutului bun, a reîntemeierii perpetue a vieții duhovnicești prin pocăință, se regăsește la avva Sisoe. Când acesta era aproape de sfârșitul său pământesc, ceilalți călugări erau adunați în jurul lui și fața îi strălucea ca soarele. Aceasta este una dintre cele mai frumoase descrieri a trecerii în veșnicie a unui om al lui Dumnezeu. În momentele acelea, avva Sisoe părea că vorbește cu cineva. „Bătrânii l-au iscodit: «Cu cine vorbești, părinte?» El a zis: «Au venit îngerii să mă ia și-i rog să-mi mai îngăduie să mă pocăiesc puțin». Bătrânii îi zic: «Dar nu-ți trebuie nici o pocăință, părinte» Bătrânul le zice: «Drept să vă spun, nu știu dacă am început vreodat㻓. Concluzia apoftegmei, care urmează imediat după acest cuvânt al avvei Sisoe, este următoarea: „Atunci și-au dat seama (bătrânii) că atinsese desăvârșirea“. Atinsese desăvârșirea, iar el voia să pună început pocăinței, așa cum făcuse toată viața. Călătoria către veșnicie este un parcurs ireversibil, făcut în timp. Dușmanul ei major este autosuficiența, una dintre manifestările posibile ale mândriei. Începutul continuu al părinților este dărâmarea autosuficienței și se întemeiază pe o viziune realistă: când te luminează Hristos și îți vezi starea, înțelegi că tot ceea ce ai făcut este nesemnificativ. Și totuși, Dumnezeu te atrage cu o asemenea putere, încât o iei de la început. Iar începutul acesta poate să fie o stare a inimii (cum este cazul avvilor Pior, Silvan și Sisoe pe care i-am pomenit mai devreme), la fel de bine cum poate să aibă și o componentă practică, așa ca la avva Dioscoros. Acesta căuta în fiecare an o altă latură a sufletului său și o altă metodă de a o îmbunătăți. Și toate aceste începuturi succesive (care nu se contrazic, ci se continuă) reprezintă sportul duhovnicesc întemeiat pe smerenie.
(Ziarul Lumina)