Începutul înțelepciunii Dumnezeiești este liniștea și blândețea

Începutul înțelepciunii Dumnezeiești este liniștea și blândețea, care țin de măsura sufletului mare și întărit, de cel mai trainic chip al cugetării și poartă neputințele omenești. „Ci voi, cei tari”, spune Scriptura, „purtați neputințele celor neputincioși” (Rom. l5, l) si: „pe cel ce greșește îndreptați-l cu duhul blândeții” (Gal. 6, l ). Pacea și răbdarea le numără Apostolul printre darurile Sfântului Duh” (Cuvântul 89). În alt cuvânt Preacuviosul Isaac grăiește: „Să nu urăști pe păcătos, căci cu toții suntem păcătoși. Dacă tu pentru Dumnezeu te pornești împotriva lui (a păcătosului), atunci varsă pentru el lacrimi. Dar pentru ce îl urăști? Urăște păcatele lui, iar pentru el roagă-te, și prin aceasta te vei asemăna lui Hristos, care nu S-a mâniat asupra celor păcătoși, ci se ruga pentru ei. Nu vezi, oare, cum a plâns El pentru Ierusalim? Și noi, în multe prilejuri, suntem batjocoriți de diavol. Și de ce să urâm pe cel batjocorit de diavol, care ne batjocorește și pe noi? Pentru că, omule, urăști pe păcătos? Pentru că nu-i așa de drept ca tine? Dar unde este dreptatea, dacă nu ai dragoste? De ce n-ai plâns mai bine, pentru el, ci îl gonești? Cei ce gândesc despre sine că judecă sănătos despre faptele păcătoșilor și se mânie pe ei, lucrează astfel din nesocotință” (Cuvântul 90).
Mare nenorocire este părerea de sine! Mare nenorocire este lepădarea de smerenie! Mare nenorocire este acea întocmire și stare sufletească în care aflându-se monahul, fără a fi chemat sau întrebat, mânat de conștiința „valorii sale”, începe să învețe, să acuze, să mustre pe aproapele! Fiind întrebat, refuză să dai sfat și să-ți spui părerea, ca unul care nu știi nimic, sau la mare nevoie, vorbește cu cea mai mare chibzuință și modestie, ca să nu te rănești pe tine cu slava deșartă și cu trufia, iar pe aproapele cu un cuvânt greu și nesocotit. Atunci când, pentru osteneala ta în via poruncilor, Dumnezeu te va învrednici să simți în suflet râvna Dumnezeiască, atunci vei vedea limpede că râvna aceasta te va îndemna la tăcere și smerenie înaintea aproapelui, la iubire față de el, la miluirea lui și la compătimirea pentru el, precum a spus Sfântul Isaac Sirul (Cuvântul 38).
Râvna Dumnezeiască este foc, dar care nu aprinde sângele!
Ea stinge în această aprinderea, aducându-l într-o stare de tihnă (Filocalia rom. vol. VII, Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Grigorie Sinaitul).
Râvna cugetării trupești este întotdeauna împreunată cu aprinderea sângelui, cu năvălirea a numeroase patimi și închipuiri.
Urmările râvnei oarbe și neștiutoare, dacă aproapele i se împotrivește, sunt de obicei, mânia asupra lui, ranchiuna, spiritul de răzbunare în felurite chipuri, iar dacă acesta se supune – mulțumirea de sine plină de slavă deșartă, ațâțarea și înmulțirea cugetării trufașe și a părerii de sine. (Sfântul Ignatie Briancianinov )