În unele țări a venit vara! În România, chiar foarte drastic, cu temperaturi de peste 40 de grade. În Anglia, cealaltă țară europeană în care am locuit în acest semestru academic, dimpotrivă. Ploi și inundații. După trei luni la maximum 20 de grade la Oxford, m-am întors acasă acum cîâeva zile, și când am deschis știrile pe Internet la BBC, conform unui vechi obicei, setarea pe care am făcut-o mă informează în colțul din dreapta jos că azi, la Oxford, la 100 de km de Londra, sînt 18 grade. Poți să crezi? La București, la umbră, sunt 43.
Intrigată fiind de aceste date paradoxale, am luat statisticile la puricat. Am aflat astfel că în toată lumea emisia de dioxid de carbon, presupusa sursă a încălzirii globale, a fost cea mai mare în Europa după cel de al doilea război mondial. Cu toate acestea, temperaturile nu au crescut, dat fiind că din cauza unor fenomene de pe soare, care e când mai cald, când mai puțin cald, din motive doar de el știute, chestia s-a nimerit într-o perioadă când soarele nu se încălzea, deci nu s-a cunoscut. Temperaturile au început să crească când soarele s-a încălzit iarăși, dar el s-a oprit din nou. În Anglia încălzirea s-a oprit pe la mijlocul anilor optzeci, de atunci temperaturile medii au fost constant mai scăzute. Anul acesta a avut primăvara cea mai umedă și rece de prin timpul Revoluției franceze de la 1790. Eu am sărbătorit 13 ani de căsnicie la Oxford în acest an, într-o casă la un minut de biserica ortodoxă din Canterbury Road, unde m-am măritat în 1994. În acel 7 iulie erau 40 de grade afară. Anul ăsta, deși era soare și nici un nor, au fost doar douăzeci.
Am impresia că e o știință complicată asta cu vremea, chiar mai ambiguă decât știința socială în care mi-am luat eu doctoratul. Cheia problemei este dacă tendința generală depinde de noi sau nu. E acțiunea umană factorul hotărâtor al încălzirii globale, prin emisiile de dioxid de carbon? Dacă da, atunci îi înțeleg pe cei care încearcă să le taie, deși UE nu are mari șanse în privința asta, dacă le tăiem doar noi nu servește la nimic, americanii nu sunt convinși, iar India și China, principalii emițători, nici nu uită la această idee, fiind prea ocupați să ajungă din urmă Occidentul. Adică cum, Occidentul a emis ce a vrut cât s-a dezvoltat, și acum spunem la alții că nu se mai poate? Asta e curată discriminare. Iar George W. Bush a susținut constant că dovezile științifice sunt proaste.
Dar chiar pentru ecologistul sceptic, care crede că nu omul e principalul factor de încălzire, o politică privitoare la caniculă nu poate fi decât folositoare. Nu îmi e clar dacă e un fenomen global, dar local e sigur. Însă cu cât vom imagina această politică mai ambițioasă, de genul închidem toate fabricile care nu ne aparțin și care produc emisii de dioxid și unde lucrează mulți oameni care ar deveni șomeri, cu atât mai mici șanse avem să rezolvăm ceva. Mai bine ne inspirăm din politici de conviețuit cu căldura, precum țările care au avut căldură întodeauna. La Dakar sunt regulat peste 50 de grade, și oamenii trăiesc. În țări ca Italia, Spania și Grecia verile sunt toride, și magazinele se închid la ora de maximă caniculă ca oamenii să se retragă după storuri și se redeschid de la cinci la opt seara. Oameni plantează copaci, nu taie non-stop, ca la București sau la Sinaia, și cultivă plante care rezistă la soare. La Istanbul, oraș a cărui climă a ajuns să nu mai fie așa de diferită de a Olteniei, lumea are pe acoperiș un fel de instalații solare primitive, care generează apă caldă practic fără cost. Energia soarelui e și rea, dar și bună. Trebuie să te înveți cu ea, nu să te lupți contra ei. Omul nu are șanse în lupta cu natura decât dacă e șmecher, nu dacă se angajează în confruntări pe față cu ambiții mari.
Dar asta presupune o politică publică inteligentă, și niște oameni dispuși să accepte sfaturi de la autorități. Avem fie una, fie alta? Nici vorbă. În București, poliția depășită de trafic și de absența parcărilor, probleme în fond ale municipalității, nu mai are nici o șansă să controleze ce se întâmplă. Platanii plantați vor fi frumoși peste 30 de ani, niște copaci care făceau umbră mai repede era poate mai buni și mai ieftini. În alte orașe europene am văzut pavaje dintr-un fel de țevi tăiate, care se pun peste iarbă și o lasă să respire, la noi asfaltul generator de arșiță acoperă tot. Orice oraș bine condus controlează accesul mașinilor și taie o parte din ele, iar de udat nu se udă doar pe strada pe care vine primarul la serviciu.
Lipsa de coordonare între serviciile noastre publice e comică, dacă nu tragică. În prima mea noapte la Sinaia din acest an ursul a venit glonț peste terasa restaurantului unde stăteam, și cu mare greutate am scăpat de el, după ce ajunsese la un metru de noi, furios că tomberonul de peste drum era gol. A reieșit că firma de strâns gunoaie schimbase ora de strâns, special ca ursul să-l găsească gol și să nu mai răstoarne tomberonul, lăsându-l deci cu buzele umflate. Această politică ar avea sens numai dacă ar fi coordonată cu una a celor care împușcă urșii în exces în Valea Prahovei când coboară regulat în orașe, sau le-ar da în gură în bârlog la ei, altfel ursul flămînd intră și în case, ca la Zărnești, Brașov. Pentru că urșii, zăpăciți de căldură și de miile de oameni care fug din orașe invadându-le pădurile și mâncându-le zmeura, nu pot pleca în insule, ca primarii noștri, care au găsit această excepțională politică împotriva caniculei: pleacă în țări la fel de calde, dar unde lumea știe ce să facă în asemenea situații, astfel încât coșmarul cotidian devine o vară simpatică.
