Încă un scriitor asasinat?

Lista-i lungă și începe cu Eminescu. Dacă ținem seama și de celelalte asasinate scriitoricești denunțate de vajnicii detectivi amatori, începe să se rotunjească tot mai amenințătoare imaginea unei nații ce-și ucide cu voluptate scriitorii (Goga, Sadoveanu, Rebreanu, Labiș, Deșliu, Preda ș.m.a.). Ultimul pe listă, cu voia cercetătorilor istoriei literare, pare a fi basarabeanul Alexei Mateevici, autorul memorabilei poezii „Limba noastră”, care avea să devină imnul de stat al Republicii Moldova. În cel mai recent număr al revistei „Viața Basarabiei”, editată la Chișinău de Asociația Națională a oamenilor de creație din Moldova (președinte, acad. Mihai Cimpoi) este luat în discuție „Misterul morții lui Alexei Mateevici; certitudini și ipoteze”. Autoarea, Veronica Boldișor, reia, spre a o continua cu noi argumente, discuția începută în 1994 de medicul Ovidiu Vuia, publicată în revista clujeană „Renașterea” și repede reluată în săptămânalul de peste Prut „Literatura și arta”. (De menționat că și doctorul Vuia, între altele autor al cărții „Misterul morții lui Eminescu”, a murit în circumstanțe bizare, la Giessen, în Germania, cauza decesului nefiind nici până în prezent lămurită!) Intervenția cumpănită și întru totul serioasă susținută de Veronica Boldișor la o Sesiune de comunicări a Muzeului de literatură din Chișinău și publicată de „Viața Basarabiei” nu se înscrie nicidecum în seria articolelor prăpăstioase și aiuristice în care speculațiile și fantazarea morbidă țin loc de argumente. Autoarea de la Chișinău sesizează în toată trista istorie a morții preotului-poet câteva suspecte nepotriviri de date și, fără a se hazarda în emiterea de supoziții acuzatoare, greu de susținut până la capăt, pur și simplu pune (și își pune) câteva întrebări logice, pe marginea cărora invită la o dezbatere mai largă. La noi se știa despre Mateevici că a murit de tifos, pe frontul de la Mărășești, în vara lui 1917. Dar nu pe front și-a sfârșit zilele, ci într-un salon al Spitalului Orășenesc Gubernial din Chișinău. Dacă locul morții poate și trebuie corectat în spiritul deplinului adevăr, existând acte și mărturii de necontestat, diagnosticul – tifos exantematic – rămâne, cum se spune, „în ceață”. Îl contestă de la bun început doctorul Vuia, care, cercetând documentele vremii, susține că pe linia frontului Mărășești-Tecuci n-a existat nici un focar al vreunei epidemii de tifos. Flagelul, însă, a secerat multe vieți, poate nu chiar punctual, în zona în care oficia tânărul preot militar Mateevici, dar câtă vreme a făcut ravagii și în Iași, capitala vremelnică de atunci (în memoriile și scrisorile sale, generalului Berthelot vorbește nu numai despre soldați din tranșee răpuși de tifos, ci și de personal medical francez căzut la datorie), este greu de crezut că taman acolo unde erau condițiile igienice mai precare și mai jalnice, tifosul nu s-a abătut. Cu îngăduința autoarei, mi-aș îngădui să aduc și un argument ce reiese din parcurgerea biografiei poetului: „A agonizat o perioadă în spitalul «Anton Cincu» din Tecuci, însă, simțindu-și sfârșitul aproape, a cerut să fie transportat în Basarabia natală”. Imposibil: bolnavii de tifos erau imediat izolați, nu transportați sute de kilometri… pentru a aduce epidemia în capitala Basarabiei! De altfel, la Chișinău nici n-a fost internat, cum s-ar fi cuvenit, la Spitalul de boli infecțioase, ci la o clinică orășenească obișnuită. Nici veghea familiei în ultimele ore ale vieții bolnavului (pe larg istorisită de soția sa, Teodosia) n-ar fi îngăduit-o nimeni într-un spital. Certificatul decesului nu-i de găsit, în condica bisericii „Sf. Nicolae” este înregistrat cu multe zile întârziere și textul a devenit ilizibil (autoarea vorbește despre „o caligrafie deșănțată”!). Poate că n-a fost vorba de tifos (de fapt, nici tratamentul menționat în documente nu pare a fi fost cel adecvat maladiei); adevăratul diagnostic se propune a fi stabilit (opinia medicului Gh. Baciu) printr-o deshumare și analize conforme cu posibilitățile de investigare ale medicinii de astăzi. N-ar fi o impietate, câtă vreme au fost dezgropați, tot pentru post-diagnosticări, Beethoven, Mozart, Verdi… Dar după atâția ani? Iar cei răpuși de tifos erau îngropați în var nestins… Dacă n-am înțeles greșit, s-ar sugera, adevărat, cu surdină, o eventuală legătură între misterioasa moarte și faptul că „soția lui Mateevici a fost pe parcursul întregii sale vieți o aprigă rusofonă”. Iar soțul, un mare și fervent unionist român! „Nu știm până în prezent: moartea lui Aleei Mateevici a fost naturală, sau e vorba de o crimă” – își încheie articolul Veronica Boldișor. Aș înclina mai degrabă să cred într-un diagnostic eronat, ori necomunicat până la capăt familiei. Până la crimă, cale lungă! Oricum, Alexei s-a întâlnit cu veșnicia prin strofele-i făr-de moarte: „Limba noastră-i foc ce arde / Într-un neam ce făr-de veste / S-a trezit din somn de moarte / Ca viteazul din poveste, / Doina dorurilor noastre…”