Maica noastră, Europa, ne-a mai făcut o bucurie: recent, Consiliul Europei a respins solicitarea României de arbitraj în chestiunea Tezaurului volatilizat la Moscova, recomandând tratative directe între cele două țări, amândouă membre ale Consiliului – noi din 1993, Rusia din 1996. (De menționat două dintre obiectivele forului continental: protejarea supremației dreptului și căutarea soluțiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană – adicătelea, taman despre ce era vorba în propoziție!) Perspectivele „tratativelor directe” le deslușim din declarația purtătorului de cuvânt al Ministerului de Externe rus: „Subiectul aurului românesc nu este o temă de dialog între Moscova și București, acesta trebuie să fie dat uitării.” Deci, e clar: rămâne cum am vorbit în tren!
În cartea „Basarabia și Transnistria, restanțe ale istoriei”, apărută la Editura „Știința” din Chișinău, cercetătorul V.D. Ciubuc dezvăluie culisele unui târg propus de ruși după 1918. Discuțiile au avut loc la Ambasada României din Polonia, unde Karahan, trimisul lui Lenin, vine cu următoarea propunere: „dacă România consimte să elimine pretențiile sale financiare față de Moscova, Rusia Sovietică renunță la problema Basarabiei” (p. 15). Va să zică, erau puse pe talger două valori patrimoniale, ambele românești – Tezaurul și Basarabia. Târg tipic rusesc: dau de la alții, ca să iau de la alții, în cazul de față… aceiași! Sigur că o astfel de „soluție” nu putea fi acceptată de partea română. Privind înapoi și cu înțelegere, și cu mânie, trebuie să ținem cont de crunta realitate că am rămas și fără Basarabia, și fără Tezaur. Drept pentru care nu se poate evita întrebarea dacă nu s-a greșit atunci, la Varșovia. Am fi cedat o valoare iluzorie (în arhive se păstrează rezoluții semnate de Lenin prin care se aprobau plăți „din aurul românesc”; Tezaurul, practic, s-a risipit repede) și am fi redobândit o provincie.
Numai că istoria nu-i interesată de rezolvări tip „ce-ar fi fost dacă”… Ce importanță să mai aibă acum declarația din 14 martie 1917 a Guvernului Provizoriu precum că „Rusia recunoaște toate obligațiunile luate față de aliați de Guvernul țarist”? Recunoscute sau nu, „obligațiunile”, în cazul Tezaurului, acopereau o formă fără fond: în vâltoarea Revoluției, când s-a prădat pretutindeni, totul, n-avea cum să scape ditamai muntele românesc de valori încredințat (complet neinspirat!) spre păstrare rușilor. Ceea ce nu înseamnă, potrivit dreptului internațional, că s-ar fi stins drepturile noastre de posesie, ori responsabilitatea Kremlinului de des-dăunare.
Iar Consiliul Europei se spală pe mâini: e-o chestiune bilaterală, rezolvați-o între voi! Cum s-o mai rezolvi? Despre Tezaur, toată lumea vorbește, cu referire mai ales la zecile de tone de aur și argint, numai că inventarul celor două trenuri trimise în 1917 de la Iași la Moscova era mult mai bogat, cuprinzând alături de importante bunuri materiale, numeroase valori „de suflet”, esențiale pentru istoria și cultura românilor. Cum se știe, o mică parte din tezaur (ceea ce s-a mai putut aduna de ici-colo, și nici într-un caz tonele de aur…) a fost restituită României în 1935, mai ales acte de cancelarie fără prea mare importanță. Mult mai importante rămân valorile nerestituite, între care hrisoave domnești din sec. XVII-XVIII, manuscrise și cărți de valoare inestimabilă (nu numai pentru noi): „Evangheliarul” slav de la 1512, cărțile lui Coresi din 1562, 1568, 1570, „Psaltirea” de la Govora (1638), „Îndreptarea legii” (1612), ”Psaltirea lui Dosoftei” (1680) etc., etc. Nu s-au mai întors din nefericitul „pohod” spre răsărit Colecția de monede și Colecția de medalii ale Academiei, piesele diverse de aur și argint aparținând principilor Transilvaniei, Colecția numismatică a lui Vodă Cuza, Colecția lui Carol (6.000 de piese din aur și argint), ca să nu mai vorbim despre obiecte valoroase și în sine, și prin încărcătura lor de amintiri: călimara de argint ce-o purta la brâu Radu Greceanu, clopoțelul de argint cu care-și chema slugile Vasile Lupu, crucea de argint a lui Vasile Dascălu ș.m.a.
Se va împlini, peste cinci ani, un secol de la plecarea celor două trenuri din gara Socola – Iași. Intervențiile pentru legitima restituire integrală a Tezaurului s-au făcut, de regulă, cu jumătate de voce. Cea mai răspicată, mai „înfiptă” și mai riscantă cerere de restituire in integrum a cutezat-o – cine credeți? – Ceaușescu. Detalii în tableta viitoare.
