Încă o finală? Nu, un amical!

De fiecare dată când echipa noastră națională de fotbal joacă un meci oficial, se găsesc destui metaforici în presasportivă care, din motive numai de ei știute, îl botează „finală”. Am avut astfel parte de o „finală” cu Kosovo pentru „menținerea în cărțile calificării”, acum vreo trei zile de aceea a calificării propriu-zise, iar diseară urmează să disputăm „finalapentru câștigarea grupei”, ceea ce se zice că în caz de victorie contra Elveției ne-ar putea fi de folos la tragerea la sorți a grupelor turneului final. Deocamdată însă suntem încă sub impresiile lăsate de „semifinala” cu Israel, un meci care ne-a creat insomnii și neliniști extreme, dar care la fața locului a părut mai degrabă o formalitate sau un antrenament reușit cu o echipă nu tocmai amărâtă… dar în niciun caz superputerea pe care oficialii s-au tot străduit să ne convingă că o vom întâlni. Probabil că asta era alibiul lor în caz de o nouă înfrângere rușinoasă, și trebuie să recunosc că după cum au jucat ai noștri în multe din meciurile acestor preliminarii, nici n-ar fi fost mare surpriză să o luăm pe cocoașă după o nouă partidă proastă. Din fericire, ai noștri au descoperit bucuria jocului avântat, ofensiv, spectaculos, și au dominat net un Israel care și ela redevenit echipa modestă de altădată. Aș remarca în primul rând tăria psihică a grupului de a ignora golul încasat în minutul 2 și de a ataca incontinuu, și după egalare, și după ce s-a făcut 2-1, ceea ce e cu adevărat îmbucurător. Caunul care l-a ironizat în nenumărate rânduri pe Edi Iordănescu, de data asta mă simt obligat să remarc tactica impecabilă pe care a impus-o, strategia ofensivă de care nu-l credeam capabil dovedindu-se cartea câștigătoare. De aceea, alături de felicitările pentru echipă, trebuie să îi mulțumesc din suflet lui Edi pentru bucuria pe care ne-a adus-o tuturor și să îi urez inspirație maximă în continuare, pentru un parcurs cât mai lung la turneul final. Finalade diseară? Un amărât de amical!