Singurul „academician” din lumea fotbalului „vine din iarbă” pentru a publica în revista „Cultura” un pamflet intitulat deloc academic („Gura bate…!”), dar scris mai mult decât onorabil, fiindcă fostul fundaș Dinu e ditamai fruntaș într-ale publicisticii. Mereu „în gura porții”, șutează din orice poziție, driblează inteligent printre reperele culturale copios invocate și, chiar când faultează, o face elegant, delicat și ceremonios. În articolul mai sus invocat, Cornel Dinu propune o paralelă între comèdia fotbalului românesc și comedìa lui Caragiale „O scrisoare pierdută”. Unde Trahanache ar fi întruchipat de Mircea Sandu și Cațavencu, de Mitică Dragomir. Nu lipsesc nici Pristanda, nici cetățeanul turmentat, doar coana Joițica rămâne abia bănuită în spatele paravanului ce maschează babanele afaceri oneroase înflorite pe plaiul mioritic după 1989.
Polemistul este îngăduitor: personajele carageliene or fi ele canalii simpatice (ar merge, până la un punct, comparația cu al de Becali), afișează dezinvolt principii vizavi de soarta țărișoarei (și aici se cam potrivește, dacă ne gândim la prestația unui Iancu, Paszkany, Copos); rămân, totuși, niște prostănaci ridicoli, în pofida aparenței că-s ultraredutabili și unși cu toate alifiile balcanice. În fotbalul românesc, jocurile „la vârf” sunt mai dure, mai seci și înclină către tragi-comic, câtă vreme până și cinstita bucurie a stadionului a fost furată unor generații înnegurate de amarul pâinii (panem) și înseninate doar de bucuria circului (circenses). Biata maică-mea îmi hotărâse: „Nu-ți fă iluzii, ca să n-ai deziluzii!” Cum să nu te iluzionezi, la douăzeci și ceva de ani, când microfonul te-a teleportat în lumea mirifică, plină de suspans și de sclipici a fenomenului care a subjugat mapamondul?
Fotbalul, atunci, era viața mea. De acolo căutam să-mi aleg idolii și modelele în care să cred și pe care să le urmez. Nimic nu părea mai fair, mai limpede și mai incontestabil decât rezultatul unei dispute sportive. Ce aflu acum? Că mărul era de tot putred și regele, gol. Meciuri în care am crezut și mi-am dat duhul de emoție la microfon erau, de fapt, reprezentații regizate, cu rezultatul dinainte stabilit. Totdeauna l-am admirat pe Lucescu (Mircea), un autodidact inteligent și poliglot, ambițios cât cuprinde și model pentru izbânda prin propriile forțe. Aveam să-i public, mai târziu, cartea de memorii „Mirajul gazonului”, în care toate virgulele erau la locul lor; totuși, lipsea ceva, n-am văzut atunci și observ acum: nu se suflă o vorbuliță despre aranjamente și trucaje. Și nu-mi închipuiam în ruptul capului că modelul Lucescu s-a pretat la trișări ordinare patronate chiar de Postelnicu! Foștii lui echipieri de la Dinamo recunosc, azi, că „jucam doar cinci meciuri corecte într-un an”, iar Sdrobiș declară în presă că Lucescu hotăra și scorul, și autorii golurilor: „Trebuia să fie 3-3 și golurile să le dea Cămătaru.” Care va să zică, așa se petreceau în realitate „fazele fierbinți” urmărite de public cu răsuflarea tăiată și comentate de un crainic-reporter exaltat, credul și incapabil să intuiască miza adevăratului meci, acela din spatele cortinei!
Mă rog, Lucescu a replicat imediat: „Toate aceste acuzații vizează un om care înseamnă ceva în fotbal; se leagă de numele lui pentru a ieși din anonimat.” Numai că astea-s vorbe, iar preopinenții au înfățișat fapte. De altfel, în coloana următoare, chiar Lucescu recunoaște… cu jumătate de gură: „Le-am dat un punct (gălățenilor, în 1987, n.n.) pentru că, la rândul nostru, primiserăm un ordin. Dăscălescu, premierul României, era din Galați.” Păi, ori toate-s bârfe, ori mai aranjam câte ceva pe ici-colo, prin părțile esențiale? Ceva mai încolo, integrul antrenor recunoaște că, în minutul 60, a scos de pe teren doi jucători de la Dinamo (!!), gazdele evoluând ultima jumătate de oră în nouă oameni „ca să echilibrăm jocul” (n.n. – cu Rapidul, la implorarea lui Valentin Stănescu). Și tot Lucescu încheie ofuscat, deloc în concordanță cu cele de el însuși povestite: „Faptele contează, nu ce spune unul sau altul!” Păi tocmai faptele… Concluzia: va să zică, nu mai cred nici în reperul Lucescu. Țin minte că, prin anii ’70, am intitulat un articol din revista „Cronica” „Cred în Biliboacă!”. Se pare că atâta mi-a mai rămas: credința în Biliboacă.
