Înălțarea Sfintei Cruci – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare

Biserica a consacrat Sfintei Cruci trei sărbători anuale. Prima este Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie), când Sfânta Cruce a fost înălțată în văzul tuturor credincioșilor a doua zi după sfințirea Bisericii Sfântului Mormânt de către patriarhul Maxim al Ierusalimului (333-348). Sărbătoarea datează din anul 335. A doua, Scoaterea Sfintei Cruci (1 august), amintește de victoria bizantinilor, sub domnia lui Manuel Comnenul (1143-1180), împotriva saracinilor. A treia, Duminica Sfintei Cruci, este prăznuită în a treia duminică din Postul Mare și amintește de transferarea unui fragment din Sfânta Cruce de la Ierusalim la Apameea, între anii 715-730, fragment dăruit de patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului episcopului Alpheios de Apameea.
Se mai vorbește despre o a doua Înălțare a Sfintei Cruci, care a avut loc după victoria împăratului bizantin Heraclie asupra perșilor (628), când Sfânta Cruce a fost readusă din Babilon la Ierusalim și înălțată de patriarhul Zaharia (609-632) la 14 septembrie 630. Mai târziu, în jurul anului 635, ea a fost dusă, din cauza pericolului arab, la Constantinopol și așezată de către patriarhul Serghie I (610-638) în Biserica Vlaherne.
Se știe că după prima ceremonie a înălțării Sfintei Cruci s-a dezvoltat cultul ei, însă nu s-a generalizat. Aflarea Sfintei Cruci, la 14 ani după arătarea ei Sfântului Constantin cel Mare (312), o datorăm Sfintei Împărătese Elena care, împreună cu patriarhul Macarie al Ierusalimului (313-333), a întreprins, în anii 326-327, o campanie de săpături arheologice în zona dealului numit Golgota.
Potrivit tradiției, consemnate de istoricii Socrate Scolasticul, Sozomen și Teodoret, Sfânta Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos ar fi fost descoperită – sau aflată – împreună cu celelalte două cruci într-o fântână din apropierea Golgotei. Identificarea Sfintei Cruci s-a făcut printr-o minune. Una din tradiții spune că de ea a fost atins un mort, iar mortul a înviat. O alta spune că o femeie grav bolnavă s-a vindecat numai cât s-a atins de Sfânta Cruce.
Ca simbol creștin oficial, Sfânta Cruce apare abia pe la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea. Însă semnul Sfintei Cruci a însoțit pe credincioși, chiar și în catacombe, încă din secolul I.
Crucea, a cărei putere și sfințenie stau în simbolismul ei, este Hristos Cel răstignit pe Care noi Îl propovăduim, scrie Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 1, 23). Deci, în Sfânta Cruce Îl avem pe Hristos. Și dacă Îl avem pe Hristos, implicit avem imprimate și numele celorlalte două Persoane ale Sfintei Treimi. De aceea întipărim în noi acest semn al Sfintei Cruci în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, ori de câte ori căutăm să intrăm în comuniune cu Dumnezeu.
Sfântul Evanghelist Ioan subliniază că prin această pecete ne arătăm identitatea (Apocalipsa 7, 3-4). Da, prin semnul Sfintei Cruci, însoțit de voința și credința noastră profundă, ni-L facem transparent pe Dumnezeu și devenim la rându-ne disponibili pentru Dumnezeu. Deci, suntem ai lui Dumnezeu Cel în Treime!
Crucea este lemnul binecuvântat prin care se împlinește dreptatea lui Dumnezeu. Înțelepciunea lui Solomon surprinde acest adevăr: „Binecuvântat este lemnul care slujește la o trebuință binecuvântată” (14, 7). Crucea nu este idol, pentru că ea mijlocește lucrarea lui Dumnezeu în lume și lucrarea noastră întru Dumnezeu. Jertfa mântuitoare a lui Hristos pe cruce a făcut posibilă îndumnezeirea firii umane, întărește Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 1, 9), așa încât omul să poată dialoga cu Dumnezeu.
Trăind în perspectiva eshatologică a Crucii, petrecem în rânduiala și starea ființelor netrupești și a sfinților; cu alte cuvinte, prin Cruce ești un permanent lucrător al virtuților. Crucea impusă cuiva nu îl mântuiește. Numai cel care este în stare să o primească de bună voie arată că a ieșit din lume, însă nu ca dintr-o ultimă realitate, și a ajuns la iubirea deplină de Dumnezeu.
De altfel, Crucea stabilește poziția omului în univers. „Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” l-a întrebat tânărul bogat pe Domnul Hristos (Marcu 10, 21). „Luând crucea, vino și urmează Mie” (Marcu 10, 22) a fost răspunsul Mântuitorului la o întrebare care străbate veacurile. Cu alte cuvinte, realizează-ți coordonatele existenței tale după modelul Crucii lui Hristos. Nu doar tânărul bogat nu se putea defini; nu există om să se poată defini în afara Crucii, chiar dacă pentru unii acest lucru este de neacceptat.
Doar asumarea liber consimțită a Crucii, cu tot ce implică ea, poate da sens existenței omului; evident, un sens real, autentic, și nu o iluzorie împlinire. Fără acest semn, existența omului devine non-existență. Omul pune premisele vieții într-un plan și trage concluziile în celălalt.
Sfinții Părinți consideră Crucea singurul mijloc prin care ne putem mântui; ieromonahul Makarios Simonopetritul o numește plastic „pana cu care Hristos a semnat actul eliberării noastre” din robia păcatului. Cine privește Crucea, acest martor al pogorârii lui Hristos la noi și prețul răscumpărării noastre, cu dispreț arată că nu crede în ea și, implicit, în El; prin urmare, nu se poate mântui întrucât nu acceptă răscumpărarea sa de către Dumnezeu.
Venerând însă Crucea, primești totodată Duhul Sfânt lucrător în ea și, respectiv, efectele mântuitoare ale Sfintelor Pătimiri ale lui Hristos. Ți se deschid toate ușile închise, precum odinioară celor de demult.
Prin Cruce, ca putere și sceptru al lui Dumnezeu, poți birui patimile, așa încât pentru unii ea este pricină de mântuire, iar pentru alții prilej de sminteală, după cum atenționează Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 1, 18). În afara Crucii, orice logică devine imposibilă și absurdă.
Crucea, prin răbdarea pe care o cultivă în sufletul nostru cinstirea și asumarea ei, este omorâre a patimilor, a păcatelor și implicit a morții. Interesant este faptul că Hristos nu a înlăturat durerile, ca urmări ale patimilor și păcatelor noastre pe care le-a asumat de bunăvoie, ci le-a răbdat până ce le-a biruit definitiv prin moartea Sa. Tocmai în aceasta constă întreaga taină a Sfintei Cruci, semn al Fiului Omului, care se va arăta pe cer la timpul de pe urmă, precum odinioară Sfântului Constantin cel Mare.
Fie ca și noi să biruim prin Sfânta Cruce tot răul care ne înconjoară. Sau, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume.” (Galateni 6, 14).
Așadar, astăzi, când Biserica reactualizează liturgic evenimentul Înălțării Sfintei Cruci, să transformăm și noi interiorul nostru într-un loc propice unei astfel de înălțări, asumându-ne în mod liber consimțit responsabilitatea Crucii cu tot ce presupune această sfântă responsabilitate!