„Înălțarea” prin smerenie

Duminica Vameșului și Fariseului ne readuce în sufletul nostru una dintre cele mai frumoase parabole din învățătura evanghelică a Mântuitorului: pilda vameșului și a fariseului. Odată cu această duminică, am intrat în perioada liturgică a Triodului, care se va încheia în Sâmbăta Mare, înainte de Înviere. Numele acestei perioade vine de la cartea de cult numită Triod, o carte de cântări bisericești cu mesaje profunde, ce pregătesc pe credincioși în urcușul lor duhovnicesc spre Înviere. Ne aflăm deci la trei săptămâni de începutul Postului Mare.
Sfinții Părinti au ales cu multă înțelepciune pilda aceasta, tocmai ca să ne ajute să ne pregătim pentru intrarea în Post.
Tema acestei pilde dezvoltă unul dintre aspectele majore ale pocăinței: smerenia. Pericopa evanghelică (Luca 18,10-14) ne înfățișează doi oameni care s-au suit la templul din Ierusalim pentru ca să se roage. Unul dintre ei făcea parte din rangul fariseilor, o categorie socială respectată în lumea iudeilor, considerați ca oameni profund religioși și buni cunoscători ai Legii. Celalalt însă era un vameș, adică un perceptor de taxe ce lucra pentru stăpânirea romană, considerat trădător de către co-naționalii săi, un om păcătos cu care nimeni nu vorbea si nici nu îl primea în casă. Cu toate acestea, Iisus i-a pus față în față în aceeași parabolă pe acești doi oameni atât de diferiți, făcând o paralelă din care noi trebuie să învățăm multe adevăruri. Mai mult decât atât, spre deosebire de alte pilde spuse de Mântuitorul, de data aceasta El ne face să pătrundem chiar în sufletele acestor oameni.
Fariseul
Fariseulse ruga în picioare și începe prin a-I mulțumi lui Dumnezeu. Despre vameș ni se spune ca și el se ruga dar sta deoparte. Fariseul stătea undeva în față, să-l vadă toată lumea cât de evlavios este, multumind că nu este ca ceilalți oameni “răpitori, nedrepți, adulteri”. Ne dăm seama că el de fapt nu se ruga, ci se auto-elogia pe sine, ridicându-se deasupra celorlalți semeni. Mai mult, privind cu dispreț către vameș, i-a mulțumit Domnului că nu este “ca și acel vameș”, apoi și-a continuat lauda de sine, spunând că el postește și dă zeciuială din ce câștigă.
Vameșul
Vameșulstătea într-un colț, încercând să treacă neobservat, și nu îndrăznea nici măcar să-și ridice privirea către cer, de rușinea păcatelor, lovindu-se cu pumnul în piept, în semn de penitență, spunând doar atât; “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”. Această întâmplare, nu este despre doi oameni care au mers să se roage, ci este despre Dumnezeu și despre felul în care privește El către omul păcătos și către cel vrednic, de felul în care ne privește El pe noi toți, despre felul în care ne cunoaște El gândurile cele mai intime și despre marea și nemărginita Sa milă față de om, și mai ales către păcătosul ce se smerește și își pune nădejdea în milostivirea Dumnezeiască, pentru că, spune Domnul: “Acesta (vameșul) s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela (fariseul). Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.”
Mândria
Mândriaeste considerata un păcat greu, căci din mândrie primii oameni au decăzut din fericirea paradisiaca, la aceasta viata supusa păcatului, greșelilor, adică tocmai ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu, de semeni și de noi înșine. Mândria ne induce o percepție deformata asupra realității, ne face sa nu ne vedem asa cum suntem de fapt, dar și să-i diprețuim pe cei din jur, să-i judecăm, să-i dușmănim. Dimpotrivă, smerenia ne ajută să avem luciditatea de a recunoaște că suntem oameni supuși erorilor, greșelilor. Că nu suntem nici pe departe desăvrșiți, cum ne place să credem adesea. “Dumnezeu celor mândri le sta împotriva, iar celor smeriți le da har!”. Cât adevăr în aceste cuvinte.
Mântuitorul subliniază atât de bine antiteza dintre fariseul corect, drept și ascet, și vameșul păcătos, nedrept și neînfrânat. Care sunt reperele celor doi? Reperul fariseului este ușor de găsit: este vameșul de alături la care se raportează cu emfază, caci el însuși o zice lămurit când mulțumește că nu este “ca acest vameș”. Cât despre vameș, acesta “departe stând, nu voia nici ochii să și-i ridice către cer, ci-și bătea pieptul zicând : “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”. Care este reperul celui din urmă? Din cuvintele lui, numai unul singur: Dumnezeu, singurul pe care Îl numește, înaintea Căruia stătea bătându-și pieptul cu umilință.
Mesajul acestei parabole este un adevăr de care trebuie să ne aducem mereu aminte: atunci când ne rugăm lui Dumnezeu, se cuvine să ne raportăm numai la Dumnezeu, și nu la oameni. Am putea încerca și cuvântul unor Părinti: “De vei avea pururea cuvântul vameșului în inima ta, te vei mântui!” (Avva Ammona, cuvântul 4, Patericul Egiptean).
În fața Sa ne vom recunoaște slăbiciunile, neîmplinirile, realitatea că suntem departe de a fi perfecți, dar și faptul că nu trebuie să disprețuim pe nimeni dintre semenii noștri. Înaintea perioadei de pregătire spirituală a Postului Mare, Biserica ne pune înainte acest indemn de a ne cerceta lăuntrurile sufletești și de a vedea cum suntem într-adevăr. Numai așa putem să ne corectăm defectele, lipsurile, neîmplinirile și să reconsiderăm relația noastră cu Dumnezeu și cu semenii noștri.
Aceasta ne învață parabola vameșului și a fariseului: că numai prin smerenie ne putem înălța spre “înălțimile” spirituale ale lui Dumnezeu! O înălțare prin smerenie, cum Însuși Domnul ne-a arătat prin pilda vieții Sale.
(sursa: http://oradereligie.wordpress.com)