Înălțarea Domnului, în iconografia ortodoxă

Icoana Înălțării Domnului la cer, ca majoritatea reprezentărilor iconografice, vizualizează evenimentele dumnezeiești pe care Biserica le cinstește în chip sărbătoresc. Ca și sărbătoarea, icoana Înălțării are o vechime foarte mare și, cu unele excepții, s-a păstrat de-a lungul veacurilor aproape neschimbată, prezentând, în limbajul artistic adecvat, taina trupului transfigurat al Domnului și ridicarea lui în sânurile cerești ale Tatălui.
Sărbătoarea Înălțării Domnului la cer este unul dintre cele mai vechi praznice creștine, atestat încă din secolul al IV-lea de Eusebiu de Cezareea, în jurnalul pelerinei Egeria la Locurile Sfinte sau în Constituțiile Apostolice. La început, Înălțarea se serba la 50 de zile după Paști, împreună cu Rusaliile, ca o pecetluire a perioadei pascale. Abia în secolul al V-lea este amintită de Fericitul Augustin ca fiind prăznuită într-a 40-a zi după Înviere, dată care va și rămâne stabilită în calendarul bisericesc.
Icoana sărbătorii înfățișează ceea ce evangheliștii Marcu și Luca descriu în scrierile lor sfinte, anume că Domnul Hristos s-a înălțat la cer fiind învăluit de un nor, în văzul Apostolilor și al celor doi bărbați (îngeri) care le spuneau Apostolilor că tot așa va veni Domnul, la sfârșitul veacurilor. Icoana redă în limbajul ei specific aceste lucruri, dar le și completează, primind elemente care întregesc semnificația doctrinară a evenimentului.
După cum menționează textul scripturistic, cadrul icoanei este un ținut deluros sau muntos, pentru că Înălțarea Domnului s-a petrecut pe Muntele Măslinilor. În acest spațiu apar personajele sfinte, dispuse, în majoritatea reprezentărilor, într-o construcție simetrică, care evidențiază două planuri, unul pământesc, cu Apostolii și cei doi îngeri și Maica Domnului în centru, iar deasupra, pe același ax, Mântuitorul în slavă, înconjurat de îngeri, ridicându-se la cer.
Mandorla, norul dumnezeieștii slave
Ideea centrală pe care o redă și icoana praznicului este că Mântuitorul Hristos S-a înălțat nu doar către slava cerească (dumnezeiască), ci și în slava trupului Său înviat și îndumnezeit. Iconografii transpun acest lucru prin mandorlă, ca simbol artistic al slavei divine. În primele icoane ale Înălțării Domnului, mandorla însă lipsește (a se vedea ușa sculptată de la Biserica „Santa Sabina“ din Roma, 430, sau relieful în fildeș aflat la Muzeul Național din München, începutul sec. al V-lea). Mandorla apare în reprezentările Înălțării de pe ampulele din Monza și Bobbio (sec. V-VI), ciboriul de la San Marco – Veneția (executat, după unele surse, în sec. al V-lea, după altele, în secolul al XIII-lea), relicvarul palestinian de la Sancta Sanctorum din Vatican (sec. al VI-lea) sau Evangheliarul Rabula (586), ca o elipsă colorată și purtată de îngeri.
Îngerii sunt prezenți în majoritatea scenelor unde Hristos este în slavă, în jurul sau chiar în interiorul mandorlei nu pentru a o susține, căci Mântuitorul se înalță prin propria putere dumnezeiască, ci ca expresie a slavei și a măreției divine. Cu toată vechimea lor, elementele acestor reprezentări se vor păstra neschimbate, cu excepția unor detalii secundare. Imaginea indică faptul că mandorla este redată ca un obiect suficient de substanțial pentru a fi susținută de figurile care asistă la eveniment, exact cum se întâmpla cu vechile Victorii din arta romană care purtau gloria cuiva, către cer, pe un scut rotund. În toate scenele Înălțării, mandorla înfățișează norul supranatural amintit în Faptele Apostolilor – „Pe când ei priveau, S-a înălțat și un nor L-a luat de la ochii lor“ – care este, aici, chiar vehiculul Înălțării. Forma mandorlei, rotundă, ovală sau care combină cercul cu diferite forme geometrice, simbolizează cerurile preaînalte ale prezenței dumnezeiești către care trupul înviat al lui Hristos se înalță.
Scena Înălțării are, ca și multe alte elemente din iconografia creștină, precursori în arta greco-romană, mai exact, în imaginile artistice romane ale Soarelui înălțându-se pe cer și, prin derivație, în înfățișarea sufletului împăratului decedat înălțat la cer de un car (quadriga). Iconografia creștină le-a moștenit încă din secolul al IV-lea, dar nu le-a folosit prea frecvent. Apoteoza lui Sol Invictus se reflectă cel mai bine în scena Ascensiunii lui Ilie la cer.
Icoana Înălțării, ca imagine a Bisericii
Axul de simetrie continuă în planul pământesc: chiar sub Mântuitorul înălțat la slava Tatălui, stă Fecioara Maria. Cu toate că Scriptura nu face referire la prezența ei la Înălțarea Domnului, ea este afirmată de Tradiția Bisericii, ca și în textele slujbei Înălțării: „Bucură-te, Născătoare de Dumnezeu, Maica lui Hristos Dumnezeu, că, văzând astăzi pe Cel ce L-ai născut înălțându-se de pe pământ, împreună cu îngerii L-ai mărit“ (Cântarea a 9-a a canonului). În centrul Apostolilor și, prin extensie, al tuturor credincioșilor, stă Maica Domnului în gestul rugăciunii, cu mâinile întinse la cer, către Fiul său, ca o făclie luminoasă și neclintită, care încălzește și sprijină pe cei ce urmează Domnului.
„În icoanele Înălțării, Maica Domnului ocupă o poziție cu totul specială. Așezată imediat sub înălțarea Domnului, ea este, parcă, axa întregii compoziții. Figura ei extraordinar de pură și de ușoară, clară și dreaptă, iese în evidență într-un contrast puternic cu fondul veșmintelor albe ale îngerilor. Imobilitatea ei austeră contrastează tot atât de puternic cu mișcarea și gesturile Apostolilor aflați de o parte și de alta a ei. Acest grup, cu Maica Domnului la mijloc, este moștenirea Mântuitorului, câștigată cu Sângele Lui – Biserica, pe care fizic o lăsa în urmă, pe pământ, și care, prin pogorârea promisă a Duhului Sfânt la Cincizecime, va primi întreaga desăvârșire a ființei ei. Legătura dintre Înălțare și Cincizecime se descoperă chiar în cuvintele Mântuitorului: «…Dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, îl voi trimite la voi» (Ioan 16, 7)“ (L. Uspensky, V. Lossky, Călăuziri în lumea icoanei).
Aceasta este imaginea Bisericii: Apostolii cu Maica Domnului în centru și îngerii, toți aflați în comuniunea și sub binecuvântarea Domnului Celui înviat și ridicat întru slavă. Faptul că în planul pământesc nu sunt doar persoane și martori istorici ai acelui eveniment, ci Biserica întreagă, cuprinzând și pe cei ce aveau să Îi urmeze Domnului, este scos în evidență de prezența Sfântului Pavel în rândul Apostolilor. El nu se găsea atunci pe muntele Măslinilor sau în foișorul unde s-a pogorât Duhul Sfânt, așa cum îl vedem și în icoana Cinzecimii.
Cele două planuri ale icoanei, cel pământesc și cel ceresc, sunt nedespărțite. Apostolii privesc pe Domnul transfigurat într-o ipostază parcă de înălțare către El, iar Acesta îi binecuvântează, adică se prelungește în interiorul lor printr-o prezență harică. Roada acestei prezențe este bucuria, după cum scrie Evanghelistul Luca despre Apostoli, că „s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare“. La fel se spune și în troparul sărbătorii: „Înălțatu-Te-ai întru slavă, Hristoase Dumnezeule, bucurie făcând ucenicilor Tăi cu făgăduința Sfântului Duh…“. Este bucuria nădejdii venirii Sfântului Duh, dar și bucuria covârșitoare pe care Apostolii și cei care le urmează lor o au prin credința adeverită a Învierii Domnului. Dacă Mântuitorul cu o mână binecuvântează, în cealaltă ține Evanghelia ca simbol al cuvintelor Sale, arătându-se prin aceasta că El este nu numai izvorul binecuvântării, ci și al învățăturii mântuitoare.
Totodată, scena Domnului purtat de îngeri în slavă este și o icoană profetică a Celei de-a doua veniri, după cum le-au vestit și îngerii Apostolilor (Fapte 1, 11). La Înălțare este în ipostaza de Răscumpărător, dar, la Parusie, va fi de Judecător. Este imaginea grandioasă a Bisericii, care se desfășoară în fața ochilor noștri unind trecutul, prezentul cu viitorul, cele pământești cu cele cerești, în centru avându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos.
(Sursa: Ziarul Lumina)