Înainte mult mai este!

M-am bucurat exploziv după meciul cu Cehoslovacia (am pupat soacra, am dat pisicilor supliment Whiskas, am destupat o Frîncușă și-am băut în stradă direct din sticlă, în pas de dans), dar, repede, au început să mă bîntuie niscaiva îndoieli. C-așa-i modern, constructiv, patriotic și responsabil: să te îndoiești de toate cele, fie bune, fie rele. Mi-am amintit euforia de după jocul (amical) cu Germania, cînd, după un singur meci, s-a decretat nașterea unei noi generații strălucite și entuziasmul presei ajunsese la zenitul orgasmic al satisfacției totale. După care au urmat isprăvile știute din preliminariile Campionatului Mondial, contestarea lui Pițurcă și, cum iarăși bine se știe, năruirea speranțelor noastre în grupă. (Între timp, Germania a pățit-o și cu slovacii, care au învins-o cu 2-0: așadar, echipa lui Schneider și Ballack e foarte departe de ceea ce a fost…) Acum s-a izbutit din nou un meci remarcabil – victoria cu 2-0 împotriva mai titratei echipe a Cehiei. Atît: un meci. Pițurcă a re-devenit genial strateg (titulatură pe care a mai onorat-o și Iosif Vissarionovici Stalin), iar oamenii noștri de fotbal (îi includ aici și pe gazetari) au isprăvit superlativele și au început să scormonească prin dicționare, doar-doar vor găsi termeni și mai bombastici pentru a nemuri isprăvile românești de la Constanța. L-ați auzit și Dvs., chiar în timpul meciului, pe unul dintre comentatori apreciind o fază cu adjectivul „sublimă”. Oare nu s-ar cuveni să mai așternem batista pe țambal? Categoria sublimului exprimă „însușirea unor acte umane de excepțională noblețe morală” și un „înalt grad de desăvîrșire spirituală” – deci, e mai greu de implicat crampoanele și gheata de fotbal într-o ecuație a sublimului. Decât dacă nu prea știi despre ce-i vorba. Dar, după cum se vede, ni s-au terminat vorbele mari, o criză de adjective și adverbe pompoase. Mutu este iarăși erou național (după patentul „Sus Tudorache, jos Tudorache!”), Pițurcă-i ridicat în slăvi și singurul efect direct al victoriei de la Constanța nu-i altul decât resuscitarea orgoliilor unei Federații ce primește, astfel, o gură de oxigen necesară, dar nu știu dacă și meritată. În clasamentul grupei s-a produs o schimbare de vitrină: România a urcat pe locul al doilea, însă cu două meciuri jucate în plus. Sîntem la mîna altora, și oricît am trudi calculatorul, variantele calificării sînt mai degrabă dezamăgitoare decît dătătoare de speranțe. Adevăratul cîștig al meciului cu Cehia rezultă în frumoasa surpriză oferită de tinerii Cociș, Mazilu și Ovidiu Petre. Dar, repet, este vorba de un singur meci! Să fie floarea ce vestește primăvara? Dea Domnul să-i țină curelele (apropo: îl așteptăm și pe Curelea în Națională!) și să devină titulari… pe viață! Încet-încet, pornind de la formula victorioasă de echipă, îmbinînd elanul și disponibilitățile tehnice reale etalate de cei trei tineri, cu maturitatea și momentele de strălucire ale unui Mutu, Lobonț, Chivu & comp., s-ar putea ajunge la o Națională de care să nu ne fie rușine. Rămînînd, pe mai departe de rezolvat mari probleme de fond: n-avem decît puține stadioane corespunzătoare, programăm amicale inutile cu echipe de talia Moldovei și Lituaniei, sistemul nostru competițional este obez și complicat, n-avem campionat serios de juniori și prea puține centre de copii, schimbăm antrenorii precum șosetele și afișăm un rar imobilism în materie de conducere fotbalistică la vîrf. Într-o țară în care se poate propune schimbarea președintelui Senatului, al doilea om în stat, și președintelui Camerei, rămîn doar trei personalități veșnic neatinse de ……. schimbării: Mircea Sandu, Dragomir și… Teoctist. Rezumînd: ar fi cazul să ne păstrăm echilibrul și uzul rațiunii, fără a umfla cu pompa semnificațiile unui singur meci, (oricît de justificată satisfacție ne-a produs înfrîngerea Cehiei) și a le preschimba într-un festival al elogiilor supramodulate. Chinezii spun că un drum, oricît de lung, începe cu un pas. Salutînd pasul îmbucurător de la Constanța, nu trebuie uitat că, vorba poveștii, înainte mult mai este!