În trei stări se poate afla omul: cînd nu încetează a păcătui, cînd părăsește păcatul și cînd îl dezrădăcinează

Calea lui Dumnezeu este calea cea împărătească, pe care au umblat toți sfinții. Noi ne asemănăm celor ce vor să călătorească spre a merge la cetatea Ierusalimului. Și ieșim toți dintr-un oraș, unii merg numai cinci mile de loc și rămîn, alții zece și încetează, alții pînă la jumătatea căii și ostenesc, iar alții abia ies din cetate și rămîn împrejurul ei tăvălindu-se pe gunoaie. Unii dintre călători însă se întîmplă de merg două – trei mile de loc și apoi greșesc drumul și umblă rătăcindu-se cinci mile pînă să se întoarcă. Alții merg aproape de cetate și rămînînd afară de porți nu apucă să intre înăuntru. Așa sîntem și noi: toți ca dintr-o cetate am ieșit din lume și am venit la mănăstire, avînd toți un cuget, adică, să cîștigăm fapte bune. Însă unii am început puțintel și am rămas, alții mai mult și am stătut, alții pînă la jumătatea căii și ne-am oprit, iar alții n-am făcut nimic, ci numai ni s-a părut că am ieșit din lume, dar am rămas tot în patimile lumii și în putoarea ei. Iar deși facem puțintel bine, iarăși îl stricăm, ba uneori stricăm mai mult decît ceea ce am lucrat. Sau săvîrșind vreo faptă bună, ne mîndrim față de aproapele nostru și rămînem afară din cetate și nimic nu ne folosim, că de am și ajuns pînă la cetate, dar înlăuntru nu intrăm. Și astfel nu împlinim cugetul cu care ne-am călătorit cînd am ieșit din lume. Deci fiecare din noi să se socotească unde este; dacă a ieșit din orașul său și s-a depărtat, sau a rămas afară la poartă, iarăși întru putoare, dacă a umblat puțin sau mult; dacă a ajuns la mijlocul drumului, sau dacă umblă doua mile și se întoarce cinci; dacă a ajuns pînă la poarta cetății sau dacă a intrat în Ierusalim. Fiecare să ia seama la starea sa unde se află. În trei stări se poate afla omul: unul este cel ce nu încetează a păcătui, altul care părăsește păcatul și altul care îl dezrădăcinează. Cel ce lucrează păcatul, este cel care se află păcătuind; cel ce se oprește este cel ce nici nu îl face neîntrerupt, dar nici nu încetează cu totul, ci se luptă puțin și iarăși se supune patimii. Iar cel ce dezrădăcinează patima este cel ce se nevoiește împotriva patimii pînă o biruiește și se izbăvește de ea. Însă aceste trei stări, au multă lățime de cercetare. Voiți să grăim despre mîndrie? sau despre curvie? sau mai bine să vorbim despre trufie, fiindcă mai mult sîntem biruiți de dînsa? Cel ce află întru această patimă, nu poate suferi nici un cuvînt al fratelui său, ci de aude un cuvînt se tulbură și-i zice cinci sau zece cuvinte pentru unul, iar după ce încetează războiul, stă socotind pentru ce să-i zică acela ce i-a zis, se scîrbește asupră-i și, cuprins de pizmă, îi pare rău că nu i-a zis și mai multe decît cele ce i-a grăit; găsește cuvinte și mai amare ca să-i răspundă și zice: fiindcă nu i-am zis cutare vorbă, pentru ce să-mi zică el aceasta? Deci am să-i zic și eu aceasta. Mereu se luptă cu acest fel de cuget, nepotolindu-și mînia. Aceasta este o stare a răutății din îndelungat obicei întărîtă. Dumnezeu să ne izbăvească de acest fel de răutate: că o stare ca aceasta este hotărîtă de munca iadului, fiindcă păcatul ce se face cu neîncetată lucrare, este osîndit muncii celei veșnice. Unul ca acesta de va vrea să se îndrepteze, nu poate singur să-și biruiască patima sa, de nu va avea ajutorul sfinților. Drept aceea se cade să ne nevoim a dezrădăcina patimile, înainte de a le obișnui.