Cu peste două mii de ani în urmă, în orașul Betleem s-a săvîrșit marea taină a dreptei credințe: „Dumnezeu S-a arătat în trup” (I Tim. III, 16). Eveniment unic în istoria omenirii, petrecut pe vremea regelui Irod cel Mare, stăpîn peste Galileea (Nazaret) și Iudeea (unde era Betleemul), ambele regiuni făceau parte din Imperiul Roman și erau guvernate de un procurator, Quirinius.
Imperiul era condus în vremea aceea de August (27 i. Hr-14 d. Hr), primul împărat al Imperiului Roman, reorganizator al administrației și armatei care a dispus un recensămînt al populației. Dispozițiile recensămîntului obligau pe fiecare cetățean să se înscrie (pentru a fi luat în evidență) în locul lui de obîrșie, fără întîrziere.
Mergînd cu Iosif de la Nazaret la Betleem, spre a împlini porunca autorităților vremii, Sfînta Fecioară Maria l-a născut pe Iisus într-un staul de animale din marginea cetății. Acolo, la marginea cîmpului, în noaptea sfîntă, îngerul a vestit păstorilor Nașterea Mîntuitorului lumii.
În noaptea în care s-a născut Iisus, o stea mare a apărut deasupra Bethleemului, vizibilă de la depărtare. Păstorii ce se îngrijeau de turmele de oi în cîmp s-au speriat și au vrut să o ia la fugă cînd un înger le-a apărut deodată în fața ochilor. Dar acesta le-a spus: „Nu vă temeți: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mîntuitor, care este Hristos, Domnul. Iată semnul, după care-L veți cunoaște: veți găsi un prunc înfășat în scutece și culcat într-o iesle”.
La răsărit de Ierusalim trăiau trei regi (crai): Caspar – regele Tarsusului, Melchior – liderul Arabiei și Balthazar – regele Etiopiei, iar cînd fiecare a văzut steaua strălucitoare deasupra Bethleemului a plecat spre ea. Oamenii cred că cei trei Crai de la Răsărit au călătorit 12 zile după nașterea lui Iisus, călăuziți de steaua strălucitoare, și au ajuns în Bethleem în cea de-a 12-a noapte, cunoscută și sub numele de Epifania.
Aflîndu-l pe Iisus în iesle, cei trei Crai i s-au închinat și i-au pus în față daruri: aur, tămîie și mir. După o noapte petrecută în cavernă s-au reîntors în propria țară să dea de veste nașterea Mîntuitorului.
– Astăzi familii din toată lumea sărbătoresc nașterea lui Iisus Hristos pe 25 Decembrie
În tradiția vechilor strămoși ai românilor, geto-dacii, la 25 decembrie era celebrat un zeu solar, de origine indo-europeana, identificat cu zeul roman Saturn și cu zeul iranian Mithra. Mai tîrziu, în primele secole ale creștinismului, Părinții Bisericii au fixat în această zi Nașterea Mîntuitorului Iisus Hristos, suprapunîndu-se peste cea a zeului solar amintit. În timpul Evului Mediu, în paralel cu sărbătoarea creștină, în spațiul sud-est european există și sărbătoarea solstițială cînd oamenii celebrau divinitatea solară cu numele de Crăciun.
Determinativul de „moș” indică vîrsta zeului adorat care trebuia să moară și să renască cu timpul calendaristic la Anul Nou, care se celebra pe atunci la 25 decembrie. Astfel, divinitatea se năștea odată cu timpul în această zi, trăia 365 de zile, îmbătrînea și murea pentru a renaște la începutul anului următor. Unii cercetători, însă, dorind să dea o conotație spirituală creștină pentru „Moș Crăciun”, consideră că această denumire nu se referă la un zeu autohton, traducînd cuvîntul „Moș” prin „Dumnezeu Mîntuitorul” sau după expresia Vechiului Testament – „Cel vechi de zile”. De asemenea, cuvîntul „Crăciun” derivă de la biblicul „cara” – a chema, a numi -, de unde s-a născut vechiul cuvînt românesc „Caraciun”. Cu alte cuvinte, „Moș Crăciun” ar însemna „Dumnezeu Mîntuitorul cheamă”, traducere care face ca denumirea de Crăciun să fie mai recentă decît vechea denumire a zeului autohton.
În tradiția populară românească, Crăciun este un om bătrîn, înrudit cu Moș Ajun, fratele său mai mic. Potrivit legendei, Moș Crăciun trăia într-un sat, avînd case mari și multe grajduri. Pe neașteptate, în acest sat vine o femeie necunoscută care, simțind că i-a venit vremea să nască, bate la poarta casei lui Moș Ajun, cerîndu-i adăpost. Motivînd că este om sărac, el o trimite la fratele său bogat, Crăciun. Acesta, neștiind că femeia este Maica Domnului, nu o primește să nască. Crăciunesei, însă, fiindu-i mila de ea, o ajută să nască, faptă pedepsită de Moș Crăciun cu tăierea mîinilor din coate. Cînd află că în grajdul său s-a născut Hristos, se căiește amarnic și îi cere iertare lui Dumnezeu, devenind astfel „primul creștin”, „sfîntul cel mai bătrîn”. Printr-o minune, Dumnezeu reface mîinile nevestei lui, care contribuise la nașterea Mîntuitorului.
După cum reiese din această legendă, Moș Crăciun, ca întruchipare a zeului autohton și a sărbătorii cu același nume, se opune prin tot ceea ce face nașterii pruncului Iisus, a înlocuirii vechii sărbători cu cea nouă. Păstrarea și astăzi a denumirii de Crăciun denotă faptul că la apariția creștinismului Crăciun era un zeu atît de venerat, încît nu a putut fi exclus cu desăvîrșire din Calendarul Popular și din conștiința oamenilor care au adoptat credința în Iisus Hristos.
