– Este ultima săptămînă înainte de marea sărbătoare a Nașterii Domnului
– Să ne amintim ce ne povesteau bunicii noștri despre sărbătoarea Crăciunului
Crăciunul, ca și Paștele, era una dintre cele mai așteptate sărbători. În postul de șase săptămîni care îl precede, oamenii făceau numeroase pregătiri, încercînd să întîmpine cum se cuvine o sărbătoare de o asemenea importanță. Trebuie precizat că sărbătoarea Crăciunului nu se referea altădată numai la Nașterea Domnului Iisus, pentru oamenii comunităților arhaice începînd, din Ajunul Crăciunului, o perioadă rituală de 12 zile destinată special renovării timpului, toate acțiunile și practicile din această perioadă avînd la bază ideea coborîrii lumii în haos și reinstaurarea unei noi ordini cosmice. Părinții Bisericii creștine au avut înțelepciunea și au plasat Nașterea Mîntuitorului, moment esențial pentru noua religie, chiar în cadrul celei mai critice perioade din anul calendaristic, cînd, se spune, timpul este impur, periculos, desființîndu-se granițele dintre lumi, însă, la capătul acestei perioade, lumea pămînteană este din nou pură și primenită de forțele răului, așa încît Nașterea Domnului era asociată, simbolic, cu această restaurare anuală a lumii celor vii, Domnul Iisus fiind socotit noul Soare care aduce Lumina și Cuvîntul în lume.
În legătură cu numele popular al sărbătorii există mai multe opinii, ba că ar veni de la latinescul „creatio” – naștere, ba de la slavul „Karacun” – moarte năprasnică sau spirit al morții, ba din albanezul „Kërçum” – buturugă. Specialiștii români, avînd în vedere rolul principal pe care îl juca buturuga sacră, aprinsă ritual în noaptea Crăciunului pentru a ajuta Soarele slăbit de puteri, înclină spre o origine traco-dacică a sărbătorii, această opinie apropiindu-se mult de cea de-a treia variantă amintită mai sus. Evident, acceptînd această origine, trebuie să acceptăm și faptul că sărbătoarea Crăciunului a păstrat, după cum vom vedea, și o mulțime de elemente precreștine, elemente care-și aveau pe deplin explicația în plan mitico-magic.
Pentru cei care contestă veridicitatea aserțiunilor anterioare, mai precizăm că timp de o sută și ceva de ani, în veacurile III-IV, Nașterea Domnului era o sărbătoare comună cu Botezul Domnului, acestea ținîndu-se pe 6 ianuarie. De abia în anul 354, papa Liberiu a oficializat data de 25 decembrie ca zi a Nașterii lui Iisus, în Orient acest lucru întîmplîndu-se în anul 379.
În Ajunul Crăciunului se postea altădată pentru Maica Domnului, ea fiind în această zi muncită și suparată; nu se mînca nimic cu sînge, pentru că Maica Domnului fusese în Ajun plină de sînge; în schimb, se mînca din toate roadele pămîntului, oamenii fiind aproape obligați, pentru ca acestea să rodească în anul care urma, să guste cîte puțin din ele. Se mînca pe săturate bob, pentru a avea saț, perje, spre a te îndulci și a nu te sfădi cu nimeni, vărzări, turte („pelincele Domnului” – în amintirea femeilor care i-au dus Maicii Domnului la rodini pelinci!), la urmă lăsîndu-se găluștele cu păsat, despre ele crezîndu-se că sunt neamurile sfădăușe, din moment ce atîta vreme cît fierb în oală „tot una clocotesc și huiesc”. Preotul, după ce blagoslovea bucatele și casa, trebuia, potrivit obiceiului pămîntului, să șadă neapărat pe un loc unde, în prealabil, gospodina pusese grăunțe; dacă nu ședea, atunci, se spune, nu vor ședea nici pețitorii, nici norocul, nici cloștele pe ouă! Grăunțele pe care stătuse Sfinția Sa erau date apoi la găini, mai întîi fiind trecute prin veriga coasei și printr-o bortă a laiței. Prin Ardeal, prima grijă a femeii, după ce ieșea popa din casă, era să măture repede, dacă nu făcea așa riscînd să aibă casa plină de purici peste an!
Multe practici din Ajun au ca principală grijă vitele din bătătura, dîndu-li-se mîncare pe săturate, că doar în această noapte „s-a născut Hristos în iesle”. Din toate mîncărurile pregătite gospodina obișnuia să pună cîte puțin într-o strachină, cu aceasta plină înconjurînd casa de trei ori; apoi conținutul era dat vitelor, sperîndu-se că, procedînd așa, vitele vor fi sătule și vor avea spor. Apa ce rămînea de la spălatul vaselor era dată de băut vitelor, uneori în a treia zi de Crăciun animalele fiind și stropite. Pentru a avea frupt vacile, era bine să nu se împrumute nimic din casă în toată această perioadă, focul (deloc întîmplător!) și aluatul dospit trebuind să fie foarte bine păzite și nicidecum împrumutate. De asemenea, orice ființă sau lucru care fusese împrumutat peste an trebuiau aduse neapărat acasă, spunîndu-se că altfel acestea ar plînge. Ba chiar, nici gunoiul nu trebuia scos din casă pînă la Bobotează, cei care făceau acest lucru riscînd să aibă tot anul musafiri; în fapt, explicația mitologică se referă la spiritele strămoșilor care și-ar fi găsit culcuș în gunoiul casei. Ca aceste spirite să-i ajute pe cei din casă, mai ales pe fetele mari, era bine ca în Ajunul Crăciunului măturatul să se facă de la prag spre răsărit, spre icoane, astfel putîndu-se strînge la casa respectivă pețitorii, binele și norocul.
