În templu, Dumnezeu față-n față cu Dumnezeu și cu omul

Sărbătoarea numită „Întâmpinarea Domnului” are o sorginte scripturistică; momentul este însă descris doar de Sfântul Evanghelist Luca (2, 22-39).
Prima mențiune despre această sărbătoare se găsește în Catehezele baptismale ale Sfântului Chiril al Ierusalimului, rostite pe la anul 348.
În calendarul răsăritean, sărbătoarea a fost introdusă oficial în anul 542, în timpul împăratului bizantin Iustinian cel Mare.
Tot împăratul Iustinian este cel care a schimbat, prin Decret imperial, data de prăznuire, de pe 14 februarie – așa cum se prăznuia atunci când Crăciunul se serba odată cu Boboteaza – pe 2 februarie. Armenii continuă până astăzi să prăznuiască Întâmpinarea Domnului pe 14 februarie.
În două dintre cele cinci cărți ale lui Moise, Ieșirea (Capitolul 13) și Numerii (Capitolul 3), se spune că, în amintirea uciderii întâilor născuți din Egipt, Dumnezeu a promulgat o Lege prin care cei dintâi născuți de parte bărbătească din neamul lui Israel, să fie închinați templului, urmând ca cei din seminția lui Levi să rămână pentru totdeauna în slujba acestuia.
Sigur, dacă toți întâi-născuții ar fi rămas în templu, la un moment dat ar fi fost foarte mulți, așa că aceștia puteau fi răscumpărați, fie cu cinci sicli – adică cinci monezi de argint (Numeri 18), fie – în cazul familiilor sărace – cu o pereche de porumbei sau una de turturele (Levitic 12). Darurile erau considerate un fel de jertfă adusă lui Dumnezeu și, astfel, o recunoaștere a vinii.
Ofrandele erau dăruite templului. Porunca era valabilă pentru tot evreul, fără excepție, indiferent în ce parte a țării s-ar fi aflat.
Așadar, când s-au împlinit zilele curățirii, după Legea lui Moise, Maria și Iosif, deși rânduielile nu-i vizau, „L-au adus pe Prunc la Templu ca să-L pună înaintea Domnului” (v. 22). În templu, Dumnezeu s-a aflat față-n față cu Dumnezeu.
Sfântul Chiril al Alexandriei spune că zilele curățirii aduse în discuția versetului „nu se refereau la curățirea Maicii Domnului, care a născut fără de păcat; și nici la curățirea lui Iosif, care nu a cunoscut-o pe Sfânta Fecioară și nici la curățirea lui Iisus, care este curățenia nemărginită și mai presus de toată curățenia”, ci se referă la timp, ca durată prevăzută de Lege, patruzeci zile.
Totodată, ei au oferit ca jertfă, fie o pereche de turturele, fie doi pui de porumbei (Luca 2, 23-24) – Evanghelia nu precizează ce au oferit – simbol al înțelepciunii și al blândeții Pruncului.
La templu, Maria și Iosif au fost întâmpinați de un om în vârstă, sătul de zile, cu numele Simeon, ajuns la templu din îndemnul Duhului Sfânt (v. 27). Locuia în Ierusalim. Despre el, Sfântul Evanghelist Luca spune că era un om sfânt. Un om cu frică de Dumnezeu, care aștepta mângâierea lui Israel. Duhul Sfânt era asupra lui. Deci, având pe Duhul Sfânt, putea să aibă revelații. Mai mult, lui i se făgăduise de către Duhul Sfânt că nu va gusta moartea până ce nu va vedea pe Hristos Domnul (v. 26). Așteptarea lui trebuia să se sfârșească, doar îi promisese Însuși Dumnezeu – Duhul Sfânt. Conform Tradiției, ajunsese la 360, poate chiar 380 ani și nu mai murea. De ce? Probabil că avea debite la Dumnezeu și trebuiau achitate încă de aici.
„Lumină spre descoperirea neamurilor”
Tradiția consemnează că Simeon era unul dintre cei 70 de învățați chemați de Ptolomeu Filadelful al Egiptului (285-247 î.Hr.) și că a participat la traducerea Vechiului Testament în limba greacă; traducere cunoscută sub numele de Septuaginta. Potrivit tradiției, Simeon a tradus Cartea Profetului Isaia și se spune că ar fi înlocuit cuvântul fecioara din Isaia 7, 14: „Iată fecioara va lua în pântece și va naște fiu” cu cel de tânără. O fecioară, în logica lui, sigur, pur omenească, nu putea să nască prunc. Însă înlocuirea cuvântului fecioară cu tânără l-a tulburat foarte mult, deoarece de fiecare dată în textul corectat de el apărea forma inițială. Spre a fi deplin încredințat de acest adevăr dumnezeiesc, Duhul Sfânt l-a înștiințat printr-un înger că nu va muri până nu va vedea pe cea care va naște astfel. În ideea acestei așteptări, Simeon s-a dedicat unei vieți de post, rugăciune și meditație. Așa se face că, la patruzeci de zile de la Nașterea Domnului, aflându-se la templu, din îndemnul Duhului Sfânt, atunci când Sfânta Fecioară Maria și Dreptul Iosif au adus pe Pruncul Iisus ca să împlinească pentru El cele prescrise după obiceiul Legii, Dreptului Simeon i s-au descoperit de la Dumnezeu Fecioara din textul îndoielilor lui și Pruncul. Atunci L-a luat în brațele sale și a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că văzură ochii mei mântuirea Ta; pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor; Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel” (2, 29-32). Este prima mărturie făcută de un pământean asupra naturii dumnezeiești a Mântuitorului. Prin rugăciunea sa, el cerea slobozire, fiindcă înțelesese în sfârșit ceea ce nu crezuse atunci, când lucra la traducerea textului. În acel moment, el L-a binecuvântat pe Dumnezeu pentru că l-a învrednicit să-L vadă pe Mântuitorul promis, pe de o parte, iar pe de alta, că a cunoscut-o pe Fecioara.
Rugăciunea rostită de Dreptul Simeon Îl prezintă pe Iisus ca fiind „lumină spre descoperirea neamurilor” și Îl confirmă ca fiind Răscumpărătorul așteptat, întocmai cum o facem și noi în sfintele noastre slujbe, cu precădere în cadrul Vecerniei. În cele din urmă, spune referatul, „i-a binecuvântat Simeon și a zis către Maria, mama Lui: „Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și spre semn de contrazicere ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 34). Da, într-adevăr așa a fost; istoria Bisericii și a creștinismului o confirmă din plin. Cei care nu au crezut în El au căzut, El fiind semn de dispută pentru ei. Cei care au crezut, însă, s-au ridicat, înscriindu-și numele nu numai în istoria lumii, ci și în analele Împărăției lui Dumnezeu.
Sau, cum spune Dumnezeu prin gura profetului: „Iată, Eu voi pune în temeliile Sionului o piatră de mare preț, anume aleasă, o piatră pentru capul unghiului, o piatră nestemată pentru temeliile lui; și cel ce va crede în El nu se va rușina” (Isaia 28, 16). Totodată, Dreptul Simeon, adresându-se Maicii Domnului, i-a prevestit durerea pe care o va trăi, atunci când Fiul său va fi răstignit – „pentru noi și pentru a noastră mântuire” –, spunându-i: „Și prin însuși sufletul tău va trece sabie” (v. 35).
Toate s-au împlinit întocmai, adeverind proorocia, dar și întărind credința celor ce au primit Evanghelia lui Hristos.
La discuția din templu a asistat și Proorocița Ana, fiica lui Fanuel, din seminția lui Așer, o femeie evlavioasă în vârstă de 84 ani. Făcea parte din ceata proorocițelor, precum: Miriam, sora lui Aaron (Ieșire 15, 20); Debora, soția lui Lapidot (Judecători 4, 4); Hulda, soția lui Șalum (IV Regi 22, 14) și Noadia (Neemia 6, 14). Sigur, aceste proorocițe nu au scris nimic.
Proorocița Ana a rămas văduvă de tânără, nu s-a recăsătorit, ci și-a dedicat viața slujirii lui Dumnezeu. Evanghelistul surprinde acest adevăr spunând: „slujind noaptea și ziua în post și rugăciune” (v. 37).
Văzând Pruncul, Proorocița Ana L-a lăudat pe Dumnezeu, vorbind tuturor celor ce așteptau mântuirea despre minunata împlinire a celor făgăduite de Domnul și aducând mărturie despre Mântuitorul mult așteptat (v. 38). Era în plină misiune. De altfel, pe sulul pe care îl ține în mână – așa cum apare în pictura bisericească – stă scris: „Acest Prunc a făcut cerul și pământul”. Da, Hristos – Pantocratorul este Logosul lui Dumnezeu prin Care „toate s-au făcut; și fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).
După ce ritualul a fost împlinit, Sfântul Evanghelist Luca spune că Maria și Iosif „s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret. Iar pruncul creștea și Se întărea cu duhul, umplându-Se de înțelepciune și harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Luca 2, 39-40). Versetul vizează firea omenească a pruncului. Pe măsura vârstei trupului, firea cea dumnezeiască descoperea înțelepciunea din ea. Dumnezeu fiind, crește cu trupul. Cel ce este fără de trup are mădularele pline de putere. Se umple de înțelepciune, El care este întreaga înțelepciune. Am putea spune că ducerea la templu a Mântuitorului Iisus Hristos a fost o încununare a actului suprem de smerenie, pe care l-a reprezentat Nașterea Sa.
Prin intermediul Dreptului Simeon și al proorociței Ana, Iisus S-a întâlnit cu omenirea pentru care, de altfel, El se întrupase. Unde s-a întâlnit? În templu! Dumnezeu și omul se întâlnesc într-un loc anume, în templu, respectiv în Biserică.
În Biserică, Hristos se lasă purtat de brațele fiecăruia, precum odinioară s-a lăsat purtat de brațele lui Simeon. Așadar, nu evitați întâlnirea cu El, în Biserica slavei Lui, măcar în duminici și sărbători!
(Doxologia.ro)