În spiritul toleranței

Astăzi, când lumea creștină de pretutindeni și nu numai ea, ci și celelalte confesiuni religioase tind să se adune sub un singur stindard, unele afirmații și atitudini ale istoricilor ideilor religioase dobândesc, prin comparație, o fizionomie ciudată. Faptul se datorează atât temerii de a încălca dogmele cât și lipsei unei înțelegeri mai largi a lucrurilor. Astfel, marele cărturar și om politic Andrei Șaguna, care a întemeiat societatea culturală „Astra”, a scris o remarcabilă „Istorie a Bisericii ortodoxe răsăritene universale” (2 volume) în care cititorul de azi rămâne surprins de unele afirmații ale mitropolitului. Dintre acestea, amintim pe cele care îi vizează pe creștinii ruși lipoveni. Primul reproș care li se aduce acestora din urmă este că ei, puternic atașați de cărțile vechi slavonești nu au mai acceptat modificările ulterioare făcute de greci și ruși și introduse în Rusia de patriarhul Nicon, la Sinodul din 1655 de la Moscova.
Enumerăm câteva exemple de adevărată „răzvrătire” eretică a acestor „rău-crezători”. „Ei (protopopul Avaacum, preotul Nikita și diaconul Teteka) învață 1. că numai de două ori are a se cânta „Alliluia” dar nu de trei ori; 2. că numele cel sfânt al Domnului nu „Iisus” ci „Isus” are a se zice și a se scrie; 3. că la dumnezeiasca Liturghie nu cinci, ci șapte prescuri se ceru; 4. că cinstita Cruce a Domnului are de a se face din patru lemne cu opt margini, dar nu și din două lemne cu patru margini; 6. că nici un preot sfințit de episcopu carele au primit hotărârile Soborului susatins, nu se primește; 7. că ori ce îndreptare în hainele poporului se socotește ca un eresu”.
Șaguna sesizează și acceptă persecuțiile întreprinse împotriva acestora, însă, nu-și dă seama că tocmai duhul toleranței și al milei creștine propovăduit și urmat de rușii lipoveni a făcut ca numărul lor să crească foarte repede. Faptul era extrem de evident în relatarea pe care o face despre starea credinței în Bucovina. Aflându-se sub stăpânirea austriacă, bucovinenii au beneficiat de o mai mare libertate religioasă. Ca atare, văzând că nu li se pune nici o stavilă în exercitarea credinței lor, aceștia au trimis soli în toată Rusia spre a-i chema aici pe cei de același rit. Răspunzând chemării – scrie Andrei Șaguna – „ei au format trei comunități făcând în satul lor Chernicu (Fântâna Albă) încă o mănăstire unde se aflau niște lepădături de călugări ruși. Aici ei au ales călugărul Gherontie să meargă în Rusia sub chipu de neguțătoriu austriac ca să vestească la frații lor ce bine le merge în Bucovina. El ajunge la Moscova, apoi la Petersburg venind cu multe daruri. Acum ei vroiau să aibă și un episcop. În acest scop trimit doi lipoveni Alipie și Pavle care s-au dus în Constantinopol unde au făcut cunoștință cu Ambrosie care la Saraevo (Bosnia) a fost mitropolit. Ambrosie a acceptat să fie mitropolitul lor. Toți trei s-au dus la Viena unde lui Ambrosie i s-a dat voie să fie arhiereul lipovenilor”.
În prezent, acela care va scrie o istorie a bisericii ortodoxe trebuie să aibă o atitudine mai înțelegătoare asupra acestor fenomene, întrucât deosebirile sunt nesemnificative, iar spiritul adevăratei credințe nu este denaturat.
În același sens, credem că o apropiere între rușii lipoveni de rit vechi din diasporă și rușii proslavnici nu poate să fie decât benefică.
Toleranța și iubirea creștină nu au adus decât bunăstare și bucurie sufletească. Cel înțelept va înțelege.
Prof. Ștefan Hreniuc