În sfârșit!

În sfârșit, o intervenție consistentă și hotărâtoare în bizara chestiune a „asasinării” lui Eminescu: sub prestigioasa coordonare a acad. Eugen Simion a apărut culegerea „Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor”. Câțiva dintre cei mai cunoscuți și autorizați medici analizează ipoteze ale istoriei literare, introducând într-o animată dezbatere, nelipsită de episoade amatoristice, seriozitatea nepărtinitoare a probei științifice. Încep cu concluziile: Eminescu n-a suferit de lues, ci de așa-numitul TAB – tulburare afectivă bipolară. Într-un singur punct opiniile somităților lumii medicale converg cu acelea ale susținătorilor tezei conspiraționismului și asasinatului: „tratamentul cu mercur a dăunat grav sănătății poetului, în bună măsură determinându-i sfârșitul”. Cât privește boala ca atare, și medicii, și vehemenții acuzatori ai cabalei, susțin aceeași idee, dar cu intenții concluzive net diferite. În vreme ce specialiștii validează vechea diagnosticare a nebuniei poetului, atribuindu-i, însă, altă origine decât luesul, cei ce acuză „asasinarea” pusă la cale de Carol I și Maiorescu (!!) neagă sifilisul doar pentru a-i nega și consecința – suferința psihică, pe care o văd „inventată” din rațiuni malefice. „Ar fi de plâns dacă n-ar fi de râs” – scrie, în prefață, acad. Eugen Simion – „și totuși, aberația se lățește și face carieră, într-o cultură a suspiciunii și comploturilor, începând cu cel mitic (complotul mioritic). Așa se face că în spatele morții oricărei personalități eminente se profilează totdeauna doi ciobani abisali care vor să-l lichideze pe cel de al treilea, logodit cu o mireasă cosmică.” Este ceea ce am susținut și noi de câțiva ani încoace (vezi volumele „Printre cărți”, „Printre alte cărți”, „Căminarul”, „Trăim o singură dată”, precum și numeroasele articole publicate în această rubrică), însă bolovanul a luat-o decis la vale și, dacă nici această carte datorată elitei universitarilor mediciniști n-o să-i oprească rostogolirea, se pare că nu-i nimic de făcut: fantazarea naiv-polițistă, întemeiată pe „probe” nici măcar circumstanțiale, va continua să se insinueze în mentalul nației.
De remarcat că mai toate referirile bibliografice din carte menționează lucrarea din 1971 a lui Ion Nica, medic la Spitalul Militar din Iași, primul care a demonstrat inconsistența diagnosticului de sifilis. Au trebuit să treacă mai bine de patru decenii și să apară diversiunea „asasinării” pentru ca merituoasei cercetări a ieșeanului Nica să i se recunoască, fie și indirect, calitatea (și rangul) de primă contribuție la elucidarea unei delicate chestiuni de istorie literară! În culegerea „Maladia lui Eminescu…”, acad. V. Voicu își propune să răspundă la întrebarea „A contribuit intoxicația iatrogenă (cu mercur, n.n.) la patografia lui Eminescu?” Concluzia: „Erorile de diagnostic și, implicit, tratamentul de lungă durată cu mercur pentru un presupus lues a supraadăugat sindromului maniaco-depresiv o componentă neuro-toxică cu o agravare a depresiei și apariția altor simptome psihice, neurologice și organice.” Și totuși, nimic malefic în cura cu mercur: ăsta era tratamentul veacului.
Nu trebuie uitat că agentul patogen al sifilisului a fost identificat abia în 1905, la 16 ani după moartea poetului, iar prima diagnosticare certă s-a izbutit abia în 1906! După ce prof. Oct. Buda examinează amănunțit „Patografia – între biografie și medicină”, prof. dr. Dan Prelipceanu cercetează boala psihică a poetului din perspectiva psihiatriei actuale, luând în considerație și „încărcătura familială a poetului”, spre a susține, argumentat, că Eminescu suferea de o „tulburare afectivă bipolară tip I, cu episoade maniacale acute, cu factori psihotici congruenți cu dispoziția, alternate cu perioade sub-clinice depresive, cu remisiuni parțiale interfazice”. De notat și citarea unor studii ale specialiștilor de la Universitatea din Iowa, potrivit cărora se poate vorbi despre o puternică asociere între creativitate și tulburări ale afectivității, între care și TAB. Reamintesc constatarea din teza de doctorat a ieșeanului B.C.S. Pârvu (despre care scriam în „Monitorul…” din 17 iulie 2014): dintre cei 53 de poeți români dispăruți luați în calcul, 81,54% ar fi acuzat anumite suferințe psihice. Ceea ce ne-a prilejuit supoziția că scriitorul este una dintre cele mai sensibile antene de percepere a realității, și acuitatea rezonanței, totdeauna intens vibrantă, poate aduce subiectul creator până în pragul dureros al patologiei psihice.
Voi continua în tableta viitoare.