ÎN REFUGIU

Iarnă mohorâtă, am un ceas liber, nu-mi vine să ies din casă, de computer mi s-a făcut lehamite, de televizor, așijderea, de citit, nimic nou, așa că… îmi caut de lucru. Mai întâi, ceea ce tot am amânat: curățirea agendei telefonice. E plină de stafii: numerele amicilor răposați. Multe. Tot mai multe. Le tai cu roșu (fac operațiunea din cinci în cinci ani). Alte numere, cum ar veni, în compensație, nu se prea adaugă – de la o vârstă încolo, greu de închegat noi prietenii…
Odată trista misie îndeplinită, trec la făcut ordine în sertare. Unde dau, surpriză, peste o fotografie a subsemnatului pe spatele căreia scrie „Mircea în refugiu”. Port, în poză, căciuliță de blană împodobită cu doi canafi și strâng la piept cu îndârjire… o păpușă. Minune: încep să defileze imagini disparate, parcă de sine stătătoare și scoase dintr-un context logic. Inexplicabil de bine păstrate! Este posibil să revezi, după 70 de ani, tablouri din prima copilărie? Se pare că da – Alzheimerul… chiar face regulă din păstrarea amintirilor foarte vechi și ezitări în rememorarea întâmplărilor de ieri!
Cum-necum, iată-mă cu tata, pe peronul gării Jiblea (azi, Păușa) din defileul Oltului. Înainte de a absolvi Dreptul, taică-meu făcuse o școală de impiegați de mișcare și cum, la ceas de război, sunt mai prețioși impiegații decât juriștii, a fost mobilizat la CFR și trimis în refugiu cu familia de la Ițcani tocmai în județul Vâlcea. Drumul la dus mi s-a șters complet din amintire, dar cel de întoarcere îl revăd limpede, secvență cu secvență. Chiar ceferist fiind, tata n-a primit vagon acoperit, ci ne-a fost repartizată o platformă-cutie pe două osii, cu pereți de vreun metru. Din câteva scânduri, s-a improvizat un soi de acoperiș sub care ne strecuram, ca-ntr-o peșteră, mama, sussemnatul și cățelul Samson. Tata își avea „biroul” în cabina frânarului. Mobila, hrentuită, zgâriată și jerpelită după grăbita mutare, era clădărită pe platformă, în bătaia ploii. Întoarcerea a durat aproape două săptămâni. Tranca-tranca, vagonul nostru era atașat când la coada unui marfar, când la coada altuia și, dacă trenul avea limite de tonaj, era decuplat, se atașau altele, mai importante, iar noi rămâneam abandonați pe-o linie de garaj. La Balș am staționat o zi și-o noapte în preajma unui ogor din care fuseseră culeși cartofii, dar dacă investigai cu grijă și răbdare, tot mai aflai trei-patru cât o vișină într-un loc, doi-trei în altul… Victorie: am adunat ditamai găleata! Mama, învățătoare, desena linii cu cretă pe obloanele vagonului; parcă le văd pe cele trei (trei zile adică) trase de la Pitești la Chitila… Odată cu ultimele zbateri ale războiului, circulația trenurilor devenise de-a dreptul haotică; treceau mai ales, spre răsărit, garnituri cu prizonieri nemți bărboși și înfometați (mamă, ce-i lătra Samson!), depășite regulat de trenurile care târau la reparat tancurile T34 rănite în vest. Dac-am fi mers în contra curentului (comenta tata mai târziu) poate că ne strecuram mai ușor, dar așa, a fost un chin. Care a devenit insuportabil când, încercând să urcăm spre Moldova, am aflat că liniile principale fuseseră „lărgite” pentru a putea circula trenurile rusești și n-aveam ce căuta pe-acolo, așa că a trebuit să ne strecurăm pe secții laterale secundare, ori cu șine „încălecate”, până ce ne-am poticnit de tot la Leorda. Nu știu de ce mi-a rămas întipărită pe retină imaginea, dar văd ca pe un ecran nesfârșitele stoluri de ciori croncănind în copacii din jurul gării… Am ajuns, într-un târziu, la Ițcani. Casa noastră se afla în spatele parcului de la gară. O lăsasem cu blăni de stejar prinse-n piroane și așezate-n X peste geamuri și ușă. Nici urmă. Dreptunghiurile hâde ale ferestrelor fără cercevele n-aveau cum să ascundă că bucătăria devenise closet public, ca și dormitorul de altfel. Singurul fericit era Samson, ce-și aflase, sub fosta scară, locșorul de odinioară. Pe fațadă, o inscripție rusească: „Provereno. Min net.” (controlat, nu sunt mine) – ceea ce, probabil, a încurajat defecația eliberatorilor.
N-am recuperat absolut nimic din ce lăsasem acasă și din vagon am descărcat doar ciuveie umflate de ploaie. Tot ce izbutiseră părinții să adune într-o viață, se mistuise…
Așa că, dacă tot ne plângem de una, de alta, n-ar strica să ne amintim că poate fi și mai rău. Mult mai rău.