În preajma revoluției

Astăzi îl aniversăm pe Eminescu. Fără acutele festivismelor găunoase, poate chiar cu excesivă reținere, sesizabilă mai ales în programele televiziunilor cu discretă contribuție în celebrarea „Zilei culturii naționale”. Cu Covid, fără Covid, 15 ianuarie rămâne ziua nașterii poetului național (nu văd de ce ne-am feri de sintagma pe care alte nații și alte literaturi o utilizează fără nici un fel de reținere!) și barem atunci s-ar cuveni cât de cât ferite ecranele de inflamările indecente ale politicalelor de Dâmbovița și de penibilul scandalurilor cotidiene. Orice popas aniversar Eminescu poate prilejui clipe de întoarcere a gândului către destinul românilor, cu atât mai mult cu cât ne aflăm într-un moment de cumpănă în lupta grea cu un vrăjmaș invizibil care, ca-n basme, de-i tai capul, răsar în loc alte șase. Nu totdeauna reverența prea adânc respectuoasă și prea sonor rotunjită merită fi suspectată de festivism calp; ba, câteodată, proteguitor, numele poetului a ocrotit clamarea directă a unor idealuri naționale altfel rostite cel mult în șoaptă. Cum am mai spus și scris, cea mai grandioasă manifestare cu caracter festiv dedicată lui Eminescu într-un moment comemorativ (1989) n-a avut loc în România, ci… la Moscova! Greu de crezut! Noi ne aflam, vorba lui Stere, „în preajma revoluției”, măreața Uniune Sovietică trosnea din toate încheieturile, când s-a programat, în istorica Sală a coloanelor, un mare spectacol Eminescu, precedat, cum se obișnuia atunci, de câteva (destule!) cuvântări omagiale. Susținerea părții artistice a revenit în totalitate Republicii (încă sovietice) Moldova, care s-a străduit să aducă în scenă tot ce era cu adevărat reprezentativ pentru teatrul, opera, baletul, cinematografia și folclorul basarabean. S-a deplasat la Moscova și întreaga conducere a republicii, în frunte cu prim-secretarul Lucinski. Fără îndoială că atunci și acolo s-a înregistrat zenitul festivismului „întru Eminescu” – nu atât prin amploarea spectacolului (copleșitor!), cât prin recolta pestriță de discursuri rostite în tonalitate patetic-respectuos-entuziastă. Și totuși, manifestarea din sala coloanelor nu poate fi rânduită printre excesele găunos-festiviste, pentru simplul motiv că, în acea seară, Eminescu a fost luat ca punct hotărâtor de sprijin pentru o îndelung așteptată demonstrație cu bătaie lungă: românitatea Basarabiei. Altfel spus, slăvindu-te pe tine, salvându-se pe ei. Peste puțină vreme, Chișinăul avea să-și proclame independența; spectacolul Eminescu a fost o uvertură-avertisment. Și dacă basarabenii au adus în capitala URSS sute de artiști, poeți, prozatori, exegeți, editori, plus garnitura politică de rigoare, era să lipsească… tocmai delegația reprezentând țara lui Eminescu! Cum se-ntâmpla pe atunci la noi (toate ieșirile peste graniță erau „filtrate” de Cabinetul 2), pentru delegația română… nu ieșiseră vizele! Cu câteva zile înainte mă onorase cu un telefon Suzănica, ministra culturii: „Drăguță, tu ai făcut colecția aia… Eminesciana, ai scris filmul care se toarnă acum… ai scos și cartea ai cu ca…că…caminarul, adică, nu-i așa, tata marelui poet… (cu siguranță, răsfoia dosarul de cadre, cel re-botezat azi, cu pudoare, „mapa profesională”) ia să te duci la Moscova și să le zici tovarășilor un cuvânt frumos la Centenar…” Și iată delegația română în biroul ministrei, dornică să se asigure de conformitatea cuvântărilor izvodite de cei cinci aleși – în tot acest răstimp ea telefonând pe la diverși generali, implorând sprijin pentru acordarea vizelor, nu de alta, dar ar fi teribil de stânjenitor ca la sărbătorirea Centenarului Eminescu să lipsească tocmai delegația română! N-a avut chiar obrazul să ne vămuiască textele, dar le-a trimis cu grăbire sus, la CC. În miez de noapte, sună telefonul la hotel: „Până dimineață, ar fi bine să vă completați cuvântul cu referiri la contribuția tovarășului…” Care contribuție? La ce? „Citați și voi din Mesajul trimis Adunării omagiale de la Ateneul Român.” Pe scurt: am împărțit în cinci mesajul, așezând în finalul textelor noastre câte-o frază exponențială pentru virtuțile limbii de lemn. Numai că, fără să ne fi înțeles între noi, când a fost să luăm cuvântul la Moscova, nici unul n-a dat citire adăugirilor cu pricina. O nedumerire adâncă am deslușit pe chipul trimisului Ambasadei, care nu știa cum să-și formuleze întrebarea. Totuși, a cutezat: „Vi s-a cerut să scurtați cuvintele?” Nu, de ce? „Mi s-a părut că…” Și-a tăcut. Iată cum, la o adică, poate fi mai important ceea ce n-ai spus decât ceea ce trebuia să spui! Numai că Iorga are o vorbă întru totul lămuritoare: „a nu face o faptă rea nu înseamnă numaidecât a face o faptă bună…”