Risc să indispun multă lume, dar n-am ce face, trebuie să-i iau apărarea lui… Patapievici! Cum nu pot fi bănuit de simpatii pentru directorul Centrului Cultural Român, gestul se cuvine așezat în rândul demersurilor pentru restabilirea adevărului și numai a adevărului. Când este vorba de Eminescu, nu încap lecturile grăbite și speculative. Apărarea poetului presupune înainte de orice onestitate totală și deplină. Dl Patapievici are de dat samă pentru multe altele și în primul rând pentru tratamentul nedrept și in injurios aplicat poporului român; în ceea ce-l privește pe Eminescu însă, acuzele folclorizate nu rezistă dacă este citit fără „ira et studio” textul incriminat și, zice-se, incriminant. În preajma zilei de naștere a poetului național (așa îi voi spune totdeauna, fiindcă și alte nații europene folosesc fără rezerve sintagma când este vorba despre scriitori ce au marcat hotărâtor spiritualitatea și chiar destinele respectivelor popoare) dl V. Roncea publică un lung articol „la temă”; postat pe internet, a fost salutat cu entuziasm de sumedenia blog-manilor convinși că demersul violent polemic este sută la sută îndreptățit. Ei bine, nu-i. Dincolo de capitolul fantasmagoric al „asasinării” lui Eminescu patronată de Maiorescu (probele circumstanțiale nu conving, iar cele directe lipsesc cu desăvârșire) dl Roncea înșiră câteva acuze în temeiul cărora Patapievici este considerat detractorul detractorilor. Să le luăm pe rând. Pentru început, imaginea „cadavrului din debara”, acum unanim acceptată drept culme a iconoclastiei vinovate. Am recitit articolul lui Patapievici publicat în 2002 și retipărit în 2006. Iată textul:„Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-și facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara”. Că autorul chiar cântă, la Institutul Cultural Român, în struna unor astfel de „ai noștri tineri” e una; barem formal, aici, Patapievici îi dezaprobă. Și celelalte acuze opisate de Roncea se datorează aceleiași lecturi în cheie falsă. Propoziția „Eminescu nu mai e la modă,Eminescu ne apare ca exasperant de învechit” capătă cu totul alt înțeles dacă se citește contextul în întregime: „Într-o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber), Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit.” Aserțiunea conține o evidentă dezaprobare a epocii deformatoare. Poetul „nici la modă nu-i”, și asta datorită faptului că, la noi, „eternitatea aparține numai zeflemelii, iar seriozitatea, metafizicul, tragedia stârnesc deopotrivă nerăbdarea și plictisul”. Din nou, deci, un reproș la adresa receptării vinovate și nu a poetului, menit prin destin să-și poarte crucea „într-o țară a tuturor batjocurilor”. Roncea acuză, în continuare, observația potrivit căreia „cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrarea euro-atlantică, nu dorește decât să scape de tot ce este învechit, adică, să fie progresistă.”Dar și aici este vorba, de fapt, tot de un reproș la adresa atitudinii „studioșilor” care, spune Patapievici, „pun mâna pe revolver când aud cuvântul tradiție.” Sigur că autorul face un soi de echilibristică iscusită, arătând cu degetul către acei „unii” care… așa și pe dincolo; în subtext s-ar putea desluși destulă simpatie pentru tezele incriminate. Stricto-senso, reproșurile ricoșează: când am spus EU așa ceva? Dimpotrivă, îi combat pe denigratori! Ca rețetă gazetărească însă, procedeul este cunoscut: se profită de prilej pentru a trece în contul altora, combătându-i chiar, acuze greu de așezat în pagină sub proprie semnătură și în văzul lumii. Cititorul poate fi îndreptățit să creadă că opiniile rejetate sunt, de fapt, ale autorului, da-i imposibil, așa cum este scris articolul, să le treci în contul lui Patapievici.
Cinstit vorbind, decât așa apărare a lui Eminescu, mai bine lipsă.
Cum mă tem că până la urmă a ieșit și apărarea lui Patapievici de către subsemnatul…
