„În orice ascultare ai sentimentul că ești în casa ta“

Prima persoană cu care trebuie să discuți atunci când, pelerin pentru câteva zile fiind, calci pragul lavrei ștefaniene de la hotarul României cu Ucraina nu este părintele stareț sau altă persoană din conducerea mănăstirii, ci arhondarul. Părintele Isaac, căci despre el este vorba, are un nume de două ori inspirat pentru ascultarea sa. O dată pentru că ne aduce aminte de fiul patriarhului primitor de străini din Vechiul Testament, și în al doilea rând, pentru că firea blândă a părintelui ne duce cu gândul la sfântul episcop sirian al Ninivei din secolele VI-VII. Despre viața în mănăstire și bucuriile ascultării ne-a vorbit în seara dinaintea plecării noastre din Putna.
Nu vreau să înțelegeți că părintele stareț, arhimandritul Melchisedec, nu știe cine este cazat în mănăstire, ci doar că responsabil cu primirea credincioșilor acolo este părintele Isaac, ajutat de părintele ierodiacon Ieremia.
Atent la orice nevoie a ta și mereu voios, părintele Isaac ascunde în sufletul său deschidere față de oricine vine la Putna să-și liniștească sufletul de grijile care-l împresoară în lume pe om clipă de clipă. Chiar l-am întrebat cum de niciodată nu e plictisit de oamenii care se tot perindă zilnic pe la arhondaric și e mereu binedispus. Pentru că nimeni nu l-a auzit vreodată spunând: „Hmmm, au mai venit și ăștia pe capul meu!“ Răspunsul părintelui m-a minunat:
„Dacă nu ai trezvie, dacă ești prins vreun moment în «offside», să zicem, poate să-ți vină gândul: «Vai, ce obosit sunt, am treabă…» Desigur că acest lucru se poate întâmpla, dar, în primul rând, conștiința că Dumnezeu te-a pus în locul respectiv, că ești sub purtarea Lui de grijă, în mediul tău, și apoi faptul că te miști în ascultarea ta precum peștele în apă, toate acestea te fac să nu simți oboseala sau să crezi că ceea ce faci e peste puterile tale și astfel să-ți displacă. Perioade grele nu sunt. Există intervale când, dacă nu ai puțină rânduială, dacă nu ai un program, dacă nu reușești să-ți faci puțin timp pentru tine însuți, să te aduni, să faci o rugăciune, atunci te ia valul. Pentru că atunci începi să nu mai vezi lucrurile duhovnicește, uiți de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. De fapt, ce trebuie să faci tu nu e decât pur și simplu să-L lași pe Dumnezeu să lucreze mai mult. Însă, când începi să crezi că tu faci totul, atunci șchiopătezi. Totul e greu când pierzi un pic logica duhovnicească și începi să raționezi după logica lumii. Dar imediat te trezești și spui: «Doamne, iartă-mă!», iar lucrurile, ușor-ușor, se îndreaptă.
Uneori mă întreb cum ar fi dacă acum aș primi altă ascultare decât cea de arhondar. Cred că m-aș bucura cum te bucuri de un lucru nou și aș considera că este un alt început, exact ca acum opt ani, când am venit în mănăstire.“
Și părintele începe să-mi povestească drumul lui spre Putna.
În urmă cu opt ani…
După ce a absolvit, în anul 2005, Facultatea de Economie, specializarea Management în comerț, turism și servicii, Ioan, originar din Botoșani, intră în obștea Putnei. Fusese la mormântul lui Ștefan de mai multe ori încă din timpul facultății, din anul trei de studiu, și plinătatea harului pe care a simțit-o aici, pacea și bucuria i-au fermecat sufletul. Ascultarea sa este la arhondaricul „Mitropolit Visarion Puiu“, a cărui piatră de temelie a fost pusă în 1938 de ierarhul cu același nume. Tocmai fusese redat în folosință în 2004, la împlinirea a 500 de ani de la trecerea în veșnicie a marelui domnitor moldovean. Mitropolit la Iași era atunci actualul Patriarh al României, Daniel. Au fost cazați acolo toți membrii Sfântului Sinod.
„În 2004, când am venit pentru prima oară la mănăstire, ceea ce m-a impresionat foarte mult a fost dragostea imensă a părintelui stareț față de noi, față de tineri. Acest lucru a fost ca un magnet și dragostea părinților care ne-au primit mi-a rămas în suflet. O dragoste și o bunătate care m-au pus pe gânduri. Eu cugetam, în sinea mea: «Doamne, dacă mă voi duce la mănăstire, mă stabilesc într-un loc retras…» Așa mă gândeam atunci…“ Înainte de Putna, Ioan mai fusese la o singură mănăstire, sus, pe Rarău, sub Pietrele Doamnei, unde este icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni care izvorăște mir din gură. Dar când a ajuns la Putna, a știut sigur că aici îi era locul: „Pentru mine lucrul care m-a determinat să aleg Putna a fost că l-am întâlnit pe părintele stareț, care mai târziu avea să îmi devină duhovnic. Mă spovedeam la un preot de parohie, părintele Dumitru Butnariuc din Botoșani, și simțeam că îl incomodez pentru că doream să vin la spovedit la două săptămâni sau când aveam nevoie. Un părinte extraordinar, foarte sensibil, de o cumințenie și de o bună-cuviință care pur și simplu te făceau să te topești în fața lui. Chiar el mi-a recomandat: «Ionuț, încearcă să te spovedești la un preot de mănăstire… să vezi ce sunt ascultarea, tăierea voii.» Pentru mine acela a fost cuvântul lui Dumnezeu. Eu nu am făcut Teologia și, în consecință, nu știam nimic despre rânduiala monahală. Mai citisem cărți, dar nu știam ce înseamnă ascultarea, cum să faci sau de ce să faci… Auzisem doar părinți care-mi spuneau: «Uite, ca să asculți, trebuie să faci exact ce ți se spune».“
Și părintele, zâmbind, își aduce aminte de un moment nostim al începutului întru cele ale călugăriei. „Eram în ascultare la părintele Dosoftei și aveam un câine-lup la arhondaric, pentru pază. Ziua mai era lăsat dezlegat. Părintele vorbea odată cu cineva, iar câinele a trecut pe lângă el și i-a lins telefonul. Când a văzut asta, părintele Dosoftei mi-a dat telefonul și mi-a spus atât: «Du-te și spală-l!» Eu mă duc, dau drumul la apă, pun telefonul sub jet, îl spăl bine… Vă dați seama că telefonul nu a mai fost bun de nimic. S-a stricat…“
Și asta pentru că viața în mănăstire decurge după cu totul alte reguli. Dar până le deprinzi, trebuie să treacă ceva timp. Pentru că, oricât de matur ai fi în gândire, călugăria înseamnă altceva decât șederea în lume. Doar dacă te lași în voia lui Dumnezeu descoperi altă logică, intri într-un alt timp.
Tainele ascultării monahale
Când ca monah ți s-a spus „fă aceasta sau aceasta“, nu te mai gândești dacă e bine sau dacă nu e bine. Pur și simplu faci ceea ce ți se spune și trebuie să simți că acela e firescul, normalul. „Niciodată nu am stat să mă gândesc de două ori când am avut de făcut ceva, pentru că am văzut exemplul ăsta la frații mei, la ceilalți părinți. Cu toate că la început nu realizam de ce mi se cere una sau alta, după ce am început să mă coc puțin, să văd ce înseamnă ascultarea, care e rodul ei, mi-am dat seama că mă aflam lângă oameni care, înainte de a spune ei ceva altora, împlineau întru ei cuvântul zis către aceia. Nu mă consider ascultător, mă consider un norocos, un privilegiat, și chiar stau de multe ori și-mi zic că poate nu sunt destul de recunoscător pentru cât de mult m-a ajutat Dumnezeu și cât de ușor mi-a fost, căci eu nu m-am luptat foarte mult, nu am avut astfel de ispite încât să-mi fie greu… Tot timpul mi s-a părut totul foarte ușor și chiar de multe ori m-au mai întrebat unii dacă nu mi se pare greu și am zis că mulțumesc lui Dumnezeu, niciodată nu mi-a fost greu. La început nu îmi dădeam seama, pentru că este harul lui Dumnezeu care te acoperă. Mai târziu Dumnezeu îngăduie să ai unele ispite…“
Putna este o mănăstire mare, în primul rând prin istorie, dar mai ales dacă ai în vedere numărul monahilor ei astăzi. Chiar unul dintre părinți spunea la masă: „V-ați gândit vreodată cât costă să cumperi fiecărui monah o pereche de pantofi? Înmulțiți 100 cu 200 de lei și veți vedea la ce sumă ajungeți doar pentru o pereche de încălțări. Nu mai punem la socoteală hainele, mâncarea, mâncarea care este oferită pelerinilor la arhondaric și alte cheltuieli, motorină pentru mașini…“ Ascultările călugărești se schimbă în fiecare an; în funcție de nevoile mănăstirii, de disponibilitatea părinților, ascultările se rotesc. În mănăstire, vorba părintelui stareț, trebuie să știi de la tractor până la calculator.
Pentru părintele Isaac orice ascultare este mântuitoare. „Nu m-aș mira dacă aș ajunge în alt loc, unde aș fi rânduit… În orice ascultare ai sentimentul că ești în casa ta, orice ai face, fie că pregătești mâncare sau că te duci la câmp. De fiecare dată merg la câmp cu mare bucurie, când mai am ocazia. Și de multe ori așa stau și mă gândesc: oare de ce mă duc cu o așa mare bucurie? Pentru că stau așa mult timp pe aici și faptul că mă recreez sau mai schimb aerul sau peisajul îmi dă bună dispoziție? Am simțit un lucru, un lucru de care sunt conștient. Acela că ascultarea mea și tot ceea ce fac aici sunt rodul rugăciunii părintelui stareț și al părinților. Tot timpul m-am socotit un privilegiat și un alintat, pentru că toți mă privesc și zic: «Vai, părinte Isaac, trebuie să fie tare greu acolo, la vale!» (arhondaricul este în afara incintei mănăstirii, situată puțin mai sus, n.n.). Și eu stau și mă gândesc: «Doamne, Tu știi mai bine ca mine că eu mare lucru nu fac…» Dacă aș trage tare, dacă ar fi greu și ar curge sudoare și aș zice că muncesc eu, sau fac eu… Dar totul decurge așa de lin și parcă eu sunt ținut pe palme și văd că toată este lucrarea lui Dumnezeu. Oriunde mă duc, sau când ieșim pe la alte ascultări, pentru mine e în același timp nu numai bucuria că mai schimb un pic mediul, e ca și cum atunci aș începe altceva, e un nou episod în viața mea. Văd că e rodul rugăciunii părinților, și nu al ascultării mele, și cred că așa e în fiecare ascultare! Dacă ești conștient că Dumnezeu te-a pus acolo pentru că aceea este voia lui Dumnezeu și tu intri în voia lui Dumnezeu conștient că acolo îți este locul, ai foarte multă pace și ești în firea ta, nu ești crispat, totul este lin.
Îmi vine în minte un cuvânt de la Sfinții Părinți, de la avva Dorotei, care îl întreabă pe părintele său: «Avvo, de multe ori mă tulbur și mă gândesc, de ce îmi este atât de ușor? Că spun Părinții că prin multe sudori și prin multe nevoințe, așa se poate intra în Împărăția cerurilor.» Și părintele i-a zis: «Stai liniștit, că pentru ascultători totul este așa. Totul este ușor!» Și mă umilesc și sunt conștient că nu fac nimic și că, de fapt, ascultarea nu este a mea, ci a părinților.
Mi-am adus aminte tot un cuvânt din Pateric. Se zice că erau doi părinți: avva Or și avva Atre. Ei trăiau într-o foarte mare pace, iar avva Or îl avea ca ucenic pe avva Atre. Când a venit avva Sisoe să-l vadă pe ucenicul avvei Or pentru folos, el tocmai curăța un pește ca să i-l gătească bătrânului. Acesta îl cheamă: «Atre, Atre!» Și când l-a strigat, avea cuțitul în mijlocul peștelui și acolo l-a lăsat. Avva Sisoe s-a minunat de ascultarea lui cea mare, pentru că nu a zis: «Mai așteaptă până voi spinteca peștele!» Apoi i-a spus avva Atre: «Vreau să-ți arăt că, de fapt, ascultarea nu e a mea, ci e a bătrânului.» Și s-a dus, a gătit un pește, dar l-a stricat intenționat, apoi cei doi au stat la masă și, mâncând, ucenicul a zis avvei: «Părinte, e bun peștele?» Atunci el i-a răspuns: «Da, bun este.» După aceea i-a adus bătrânului încă puțin pește, însă foarte bun, și i-a zis: «L-am stricat, avvo!» Și a răspuns: «Da, l-ai stricat!» Atunci a zis avva Atre: «Văzut-ai că ascultarea este a bătrânului?» Exact la lucrul acesta m-am gândit de foarte multe ori: bucuria, pacea și toate darurile pe care le-am simțit ca mari binecuvântări știu că sunt rodul ascultării și al rugăciunilor părinților, nu ale mele. Sunt conștient de lucrul acesta și de aceea socotesc că nu aș putea niciodată să fiu destul de recunoscător Maicii Domnului că m-a adus aici, între așa părinți. Sunt conștient de darul acesta mare pe care Dumnezeu mi l-a dat, ca să-l am pe părintele stareț ca părinte duhovnicesc și pe ceilalți părinți ca frați ai mei, de la care tot timpul am ce învăța.
Cât valorează binecuvântarea starețului tău
Povesteam și părinților că de fiecare dată se împlinesc cuvintele părintelui stareț. Am avut marea bucurie să merg să văd Sfintele locuri de la Ierusalim anul trecut, pe 15 ianuarie, și țin minte că părintele stareț ne-a dat fiecăruia când am plecat câte o binecuvântare și ne-a zis câte ceva. Am ținut minte ce i-a spus unui părinte de lângă mine: «Vezi, când te duci acolo, să nu te smintești de nimic, să te rogi, să te folosești, să fii așa și pe dincolo.» Iar mie mi-a zis să fac ce pot, să fiu de folos, adică unde pot, să ajut. Mi-a zis: «Să ai înger păzitor, înger de pace, înger de lumină!» și atât. Și a fost o clipă în care, din îngăduința lui Dumnezeu și spre folosul meu, ca să-mi amintesc mai bine cuvintele părintelui stareț, acel părinte a avut o clipă în care era înclinat să se smintească de o anumită situație. Imediat i-am adus aminte de cuvântul părintelui spus la plecare, el s-a bucurat și s-a îmbărbătat, și lucrul acesta m-a trezit și pe mine. N-am mulțumit destul părintelui stareț, nici când m-am întors de la Ierusalim nu am îndrăznit să-i povestesc, îmi era rușine că mă laud… Vă mărturisesc ca una din bucuriile pe care nu sunt vrednic să le am, să le trăiesc: tot drumul la Ierusalim și în toate cele 10 zile s-a împlinit cuvântul părintelui stareț întru toate. Mulți spun, din experiența lor anterioară, că la aeroportul din Tel Aviv nu este bine să spui că știi engleză, trebuie să fii rezervat, să nu ieși în evidență. Vama israeliană e o vamă foarte dificilă. La dus a fost foarte ușor, dar când ne-am întors, ne-au scanat bagajele, ne-au ținut la rând, eu aveam niște pietre, niște ouă de onix. Cât am stat la rând, vreo două ore, am văzut niște măicuțe românce; îmi era milă de ele, le percheziționau, le întorceau pe dos bagajul. Când am ajuns la punctul de control, acesta era de forma unui pătrat, cu vreo 12 birouri, și în mijloc era biroul lor. Și eu am dat să mă mut la alt ghișeu, mi-am zis că acolo nu era nici un agent, m-am mutat ca să mă preia altcineva. Atunci controlorii s-au uitat mai aspru la mine și au ridicat tonul, spunându-mi: «Cine ți-a zis să te muți?» Eu am stat liniștit, nu m-am tulburat deloc și, când a venit o doamnă controlor și m-a întrebat «Vorbiți engleza?», eu i-am spus: «Da, sigur că da.» Femeia s-a uitat la mine, mi-a zâmbit și mi-a zis: «Serios?» Am continuat în aceeași notă: «Da!» Apoi mi-a pus două întrebări scurte: dacă am ceva de declarat, dacă m-am întâlnit cu cineva în Israel, și i-am răspuns că nu, am doar niște cărți, una de acasă și una pe care am cumpărat-o. M-a întrebat câți mai sunt din grupul nostru în spatele meu, iar eu i-am spus că vreo 7-8, și m-a rugat să traduc și pentru ei ca să poată trece mai repede. Am fost de acord. Au fost foarte drăguți, foarte amabili. Așa totul a decurs cu pace. Și sunt conștient că pentru rugăciunile părintelui stareț și ale părinților am avut toată această mare bucurie, și chiar mă gândeam că, în toate cele 10 zile cât am stat, îmi venea să strâng în brațe pe toată lumea. Atunci mi-am zis în sinea mea: «Când îți dă Dumnezeu un dar, ți-l dă atât de deplin!» Pentru mine, pelerinajul în Țara Sfântă a rămas ca o mare binecuvântare pe care El mi-a dăruit-o.“
Lacrimi de părinte
În ultima zi pe care am petrecut-o la Putna am vorbit și cu părintele stareț despre monahii de acolo. Arhimandritul Melchisedec este un om dârz și de neclintit în felul lui, asemenea marelui ctitor și domnitor moldovean înmormântat în biserica mănăstirii, dar când a început să-mi vorbească despre cei împreună cu care duce războiul nevăzut, i-au dat lacrimile. Lacrimile lui mărturiseau mai mult decât orice altceva dragostea părintească pentru fiii săi duhovnicești. Nu îmi venea să cred cum duritatea și asprimea vieții monahale pot naște apropieri sufletești aidoma celor dintr-o familie unde părinții își iubesc necondiționat copiii.
„Îngerul ți-l aduce pe novice până la ușa ta, m-a atenționat părintele Melchisedec cu multă seriozitate. Până acolo are el grijă de acesta. Din acel moment, e sarcina ta ca stareț să-l ajuți, tu trebuie să-i porți de grijă.“
Și cum se poartă de grijă unui ucenic? Intuind vocația lui și găsind, tu stareț, un loc în mănăstire, o ascultare care să-i potențeze la maximum această chemare. Părintele Isaac e doar una din dovezile acestei intuiții corecte.
Augustin PĂUNOIU – Ziarul LUMINA