În oglindă: Ralea

Vechile reflexe gazetărești mă fac să iau în seamă momentele aniversar-comemorative, potrivite prilejuri pentru a readuce în discuție cazuri asupra cărora apasă tot mai greu, motivat sau parțial motivat, lespedea tăcerii. Iată, se împlinesc 135 de ani de la nașterea lui Mihail Ralea. Monica Lovinescu l-a considerat „un valet patentat al comuniștilor” și „un moralist fără morală”, afirmații care sunt sigur că se pot sprijini pe destule temeiuri reale. Cel care a patronat scrierea și apariția cărții „Caracterul antiștiințific și antiuman al psihologiei americane” (n-ar trebui uitat: editată în colaborare cu istorici sovietici – de fapt, cei care, în anii ʹ50, stabileau „linia” și dictau concluziile), Mihail Ralea, perceput și ca exponent antidogmatic al radicalismului burghez de stânga, poate fi evident acuzat de ascultătoare slujire a regimului Dej. Totuși, etichetă destul de șubrezită la lectura (cine o mai face?) documentelor din acei ani, care arată încă o dată cât de nedreaptă și neștiințifică este tratarea unor astfel de subiecte după rețeta simplistă alb/negru! Etichetarea ștanțată i-a fost aplicată într-o perioadă vijelioasă a rostogolirii de acuze, numai că remarcabilul Mihail Ralea, recitit, poate surprinde acum datorită revelațiilor oferite de scotocirea arhivelor (unele publicate la „Nemira”).
Raportul „Asupra atitudinii intelectualilor față de regim și a calității producției intelectuale”, redactat în 1955, ne înfățișează un Ralea extrem de curajos, nonconformist și… inamic acerb al realităților culturale pe care, într-un fel sau altul le slujise și cauționase în calitate de ministru al artelor în guvernul Dej, vicepreședinte al Prezidiului MAN și membru al Consiliului de Stat! Dacă aceleași lucruri ar fi fost spuse ori scrise de altcineva în 1955, respectivul înfunda pușcăria! Ralea și-a luat ceva măsuri de precauție: mai întâi, prin presărarea lozincilor și poncifelor propagandistice dragi epocii, apoi, plasând observațiile la timpul „a fost”, când, de fapt, ele oglindeau realități evident contemporane.
Nu știu să existe, în epocă, un document mai acuzator și mai demascator decât acest „Raport”! Întregul demers, după cum se vede și din titlu, pornește de la ideea că importantă pentru producția intelectuală este calitateaprestației individuale. Ceea ce sugerează că Ralea, care, până atunci, părea a considera prioritar conținutul ideatic, lăsând în planul al doilea caratele exprimării artistice, și-a părăsit punctul de vedere, obligat de evidenta precaritate a producției artistice din epocă și de debilitatea faptului de cultură subordonat trâmbițatei orientări partinice. Ici-colo operează și cu jumătăți de adevăr – dar și așa era primejdios pentru respectivii ani!
Ralea a fost primul care l-a arătat cu degetul pe impostorul Roller, a protestat față de scoaterea din institute a personalităților științifice marcante (Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Horia Hulubei ș.m.a.), a denunțat marginalizarea unor reputați plasticieni (Baba, Ciucurencu, Medrea) și scoaterea din muzee, sub învinuirea de „formalism”, a pânzelor semnate de Luchian, Petrașcu, Pallady. Ia apărarea scriitorilor scoși pe tușă, condamnă deschis „blocarea” lui Arghezi, denunță stupizenia Ofeliei Manole, care afirmase că statuia lui Eminescu nu poate fi amplasată decât „undeva la mahala”, etichetează cenzura ca fiind „sinistră”, deplânge starea materială a intelectualilor, acuză intervențiile brutale în creațiile literare și plastice (unele tablouri au fost… modificate la Uniunea Artiștilor Plastici, spre a deveni „mai juste!”), cere acces liber la presa străină și racordarea la pulsul literaturii universale, solicită valorificarea moștenirii literare și-și permite să discute mult mai nuanțat o temă tabu: libertatea de creație.
Mai știe cineva, la 135 de ani de la nașterea lui Ralea, de acest Raport incendiar? Plin de stângisme conjuncturale, dar mustind de semnalări grave, dure, sincere, „Raportul”, creație a unui intelectual exasperat, este mult mai coroziv și inflamant decât puținele proteste ce au făcut niscaiva valuri în epocă… Un singur (mare) reproș: nimic despre soarta intelectualilor arestați. Probabil, ar fi fost prea mult și se primejduia finalizarea ansamblului. În acea vreme, fiecare pas, cât de mare, cât de mic, includea stricte și obligatorii măsuri de autoprotecție. Acum, e ușor de judecat cu intransigență „revoluționară”. Atunci…