IN MEMORIAM Ion Beldeanu (22 august 1939 – 13 aprilie 2024)

Sâmbătă, 13 aprilie 2024, scriitorul Ion Beldeanu a plecat dintre noi, sperăm, spre o lume mai bună. A fost cel mai longeviv președinte al Societății Scriitorilor Bucovinei, ani de zile a ocupat funcția de redactor-șef al revistei „Bucovina literară”, fără doar și poate e un nume de referință pentru cultura din Țării Fagilor.
A fost poet, prozator, publicist, un polemist redutabil, un militant pentru cauza românilor din nordul Bucovinei și Basarabia, un cronicar literar acribios, un veritabil ferment al vieții culturale din Suceava.
Despre poezia sa, am scris cândva, că se situează în miezul realului, un real care se derulează în provincie, în margine, interogația sa fiind grav existențială. Și-a asumat o poziționare în arealul unui teritoriu nevralgic al unei lumi imediate. A fost un fin observator și era conștient de dinamica lumii, parcă prea „dintr-o dată înfundată în întuneric”. Trăia poetic. Într-o poezie de-a sa mărturisește: „Poți să-ți iei capul în palme / să te întrebi ce-i cu vuietul / acesta deși nimeni nu știe / ce se ascunde dincolo de / peretele serii”.
Sub „Cerul nostru comun”, în poezia lui Ion Beldeanu, viața se desfășoară într-un mediu citadin pe care-l percepe abandonat, pustiu, apăsător. Cu toate acestea, „niciodată nu-i târziu pentru iubire”: „Atunci intră Eldòra […] / și pielea ei miroase a soare / și părul său are sclipiri de foc / Acoperă fereastra deci / acoperă strada / simt cum încep să zbor / și într-adevăr iată-mă zbor.” (”N-am cum”).
Din păcate, această stare de grație nu este una de durată, aproape concomitent poetul revine la sentimentul de tristețe care îl încearcă privind lumea, contemporaneitatea: „Eu știu că nici o fericire / nu mă așteaptă la capătul poemului”, scrie Ion Beldeanu, deși este convins că prin poezie se poate salva. Fără îndoială, semnatarul tomului în discuție este de acord cu faptul că „poezia este suprema terapie”, cum enunța la un moment dat poetul clujean Ion Mureșan.
Bacovian, elegiac, Ion Beldeanu, în peisajul liricii de la noi, își are locul bine delimitat, poezia sa, în esență, fiind una a agoniei, a tragicului în chip temperat, o desfășurare dramatică a instabilității ontice, a micilor uimiri și a vechilor spaime. Și peste toate aflăm în poezia lui Ion Beldeanu o melancolie densă, proprie lui. Adrian Dinu Rachieru îl numea „un caligraf al melancoliei”.
Criticul literar Theodor Codreanu și-a exprimat părerea despre Ion Beldeanu afirmând: „Este unul dintre cei care presimt acut moartea poeziei și a literaturii, în genere”.
Într-un poem intitulat ”El zice” susține: „Poarta Paradisului rămâne zăvorâtă / nici nu știi ce se află dincolo / Observ că-mi povestești ca și cum / nimic nu s-ar întâmpla / deși ea așteaptă încrezătoare / în fața sintaxei dintotdeauna / Dar uite stelele cum atârnă picotind / și nimic nu anunță moartea Gandalupei / a Gandalupei celei vesele și distinse”.
Pentru Ion Beldeanu „soarele e mort”, iar „Moartea și-a înflorit amânarea / și acum anotimpul verde călărește / peste carnea ta amețitoare.” (”Corida”)
Scriitoarea Valeria Manta Tăicuțu ține să sublinieze, referindu-se la autorul sucevean, că e a unui „inițiat în marea liniște bolnavă”.
Pesimist, Ion Beldeanu nu mai credea „[…] că din groapa neagră a așteptării / se va ivi iasomia” (”De ce nu strigi?”). Nu întâmplător, adaugă: „Ar fi nevoie de o ploaie, poate, / de o aprigă ploaie care să spele / duhoarea și rânjetul și voma metafizică / ce pavează aleile existenței noastre” (”Ibidem”). „Nemernicia acestui Timp” este invocată mereu în poemele sale de maturitate.
Fără îndoială că pentru cunoscutul scriitor bucovinean literatura sa era expresia unui mod de viață.
Una peste alta, și-a construit poezia cu minuție de artizan, fiind stăpân pe instrumentele sale de lucru, discursul său fiind unul stringent, de o peremptorie imaginație morală.
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în loc luminat, unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin!
Alexandru Ovidiu Vintilă,
președinte al Societății Scriitorilor Bucovineni