Căutând o anume hârtie (pe care, de regulă, o găsești când nu-ți mai trebuie), răvășesc chintale de hârțoage. Nici nu mă îndur să le arunc, fiindcă printre ele se află documente cărora timpul le-a conferit nebănuit interes, nici nu-mi prea sunt de folos, câtă vreme ceea ce cauți nu-i. Dau, în schimb, peste ciorna (transcrierea) unui interviu luat în urmă cu 20 de ani lui Petru Lucinschi, pe atunci președinte al Parlamentului de la Chișinău și mai apoi președinte al Republicii Moldova. Văd o frază subliniată, căreia nu i-am dat prea mare atenție la vremea redactării cărții „Zece ani de foc” (v. p.275) și a apărut fără necesarul comentariu. Și ce ascunde ea!
Îi vorbeam lui Lucinschi despre posibilitatea existenței unor revendicări teritoriale ale Republicii Moldova față de România – teza așa-numitei „Moldove Mari”. Iată finalul răspunsului: „Dacă îmi reamintesc bine, prin `89 exista o mișcare cu asemenea platformă și în România. O delegație a venit la mine. I-am întrebat: domnilor, vă gândiți ce vorbiți?” Iată, așadar, un episod al istoriei recente ignorat de cercetători: au existat tentative concrete, pornite de la noi (!), de reînviere a Moldovei lui Ștefan prin desprinderea de țară a teritoriului dintre Carpați și Nistru (Bug?)! Și nu-i vorba despre ințiative singulare, datorate cine știe cărui exaltat „defazat”, ci despre demersuri purtate la un anumit nivel, câtă vreme „delegația” a fost primită de Lucinschi, pe atunci la Moscova, secretar cu propaganda al CC al PCUS.
Va să zică, în 1989, când întreaga țară fierbea, un grup trădător de nostalgici agresivi încerca să impună propria soluție pentru a scăpa de Ceaușescu: constituirea „Moldovei Mari” pe străvechile hotare istorice – bineînțeles, ca republică unională sub egida Moscovei. Nu conta că se sfârteca țara – asta era „pohta ce-au pohtit”, ei jinduind să scape de-o dictatură (barem românească!) așezându-se sub alta, străină! Cine să fi fost în „delegație”? Iată întrebarea! Pe vremea aceea, în URSS se intra numai cu viză, așa că, acum, componența grupului ar putea fi aflată din arhive. La CC al PCUS, evidența audiențelor se ținea cu strictețe. Și din respectivele registre s-ar putea reconstitui nominal „delegația” din 1989. Erau, desigur, comuniști din vechea gardă, așa că, în 2012, nu cred să se mai afle printre cei vii.
Rămâne, totuși, de cert interes aflarea numelor celor ce erau gata să-și vândă țara ca să-și scape pielea. Am încercat, la o recentă vizită în Basarabia, să repar ezitarea din timpul interviului, intenționând să-i propun lui Petru Lucinschi să-și reamintească infamul episod. Pe Mircea Snegur l-am întâlnit la festivitatea aniversară unde fuseserăm invitați, dar de Lucinschi n-am izbutit să dau. Am întrebat unde-l pot găsi. Răspunsul unui confrate basarabean (”Umblă prin cimitire!”) nu m-a prea mirat, fiindcă-s la curent cu preocupările fostului președinte al Republicii Moldova, autor, între altele, al studiului „Cimitire și epitafuri”. De ce nu? O raită filologică printre morminte poate oferi serios material oricărui cercetător interesat de manifestările creativității populare. Folclorul tradițional primește rare și îndoielnice „întăriri” la capitolul creație contemporană, aria de manifestare a anonimului circumscriindu-se cel mult strigăturilor ritmate de pe stadioane și de la mitinguri revendicative, iar transmiterea acestor „perle folclorice” nu se mai face din gură în gură, ci din computer în computer, astfel rămânând intacte.
Doar cimitirul mai este în măsură să ofere material popular inedit, cu anume încărcătură filosofică și oarece expresivitate literară. Drept pentru care, fostul secretar cu propaganda al Uniunii Sovietice s-a înarmat cu necesarul carnețel (în care, probabil, altădată erau trecute numele celor prinși că frecventează biserica) și, din piatră-n piatră, descoperă și cartografiază o colorată lume a regretelor, resemnării, speranței și credinței, înfiripată din epitafuri. De menționat că o bună parte din texte Lucinschi le-a recoltat din cimitirul ieșean „Eternitatea”. Dac-ar exista și un cimitir al ideilor, atunci undeva, pe lângă gard, în sectorul sinucigașilor, s-ar afla locul de veci al infamiei „Moldova Mare” ruptă de România. Din păcate, până acum fără nume pe cruce.
