Intrăm astăzi în a doua săptămână fără Florin. A plecat, ne-a fost greu, ne e greu, dar viața merge înainte. Florin va rămâne mereu în sufletele noastre, și va fi prezent mereu în redacție, zâmbindu-ne, așa cum făcea de obicei, din tabloul pus pe peretele din spatele calculatorului său. Plecarea lui Florin, dincolo de durerea provocată, ne-a făcut, însă, să ne reamintim că totul pe această lume este trecător. Am auzit colegi care spuneau că nu puteau concepe, până acum, până la Florin, că oricare dintre noi ar putea să nu mai fie mâine. Despre oamenii care lucrează la „Monitorul”, în marea majoritate tineri, foarte tineri chiar, pot spune, cu mâna pe inimă, că sînt o familie. Iar durerosul eveniment care a marcat această familie a „Monitorului” ne-a apropiat și mai mult. Dacă această unitate a colegilor o știam, ceea ce m-a impresionat mai mult a fost reacția (poate firească) a celorlalți colegi din presă și a tuturor instituțiilor (prin reprezentanții acestora) cu care a colaborat Florin. Nu vreau să menționez aici nici un nume, tocmai pentru că mi-ar părea rău dacă aș uita pe cineva. Dar aș vrea să vorbesc despre această unitate, a tuturor colegilor din presă și nu numai.
În presă, există concurență, există invidie, există, uneori, rea voință sau chiar dușmănie. În momente dificile, cum a fost plecarea lui Florin, uităm de tot ceea ce ne desparte. Devenim mai buni, mai iertători, chiar uniți. La fel se întâmplă, de fapt, în toate domeniile de activitate din România. De la politică, până la învățământul de la nivelul grădiniței. Cât trăim, suntem marcați de invidie, sau chiar ură, pentru că unul a scris un articol mai bun, pentru că altul are o gradație mai mult, pentru că altul a câștigat postul la care visam sau pentru că nu știu care a obținut mai multe voturi. Când acel „altul” pleacă dintre noi, uităm tot, că așa este creștinește, ne rugăm la Dumnezeu să-l ierte și poate chiar vărsăm o lacrimă, chiar dacă nu-l prea suportam când trăia. Dar, când acel „altul” pe care nu-l suportam trece în neființă, parcă ne pare și rău că nu am avut o relație bună cu el, ne pare rău, chiar dacă puțin, că ne dușmăneam. Nu este cazul lui Florin, pentru că nu știu dacă exista cineva care să nu-l placă. Dar îmi amintesc de Constantin Sofroni, fost președinte al Consiliului Județean și primar al Sucevei. Un om cu suflet mare, cu o inteligență sclipitoare și un extraordinar orator. A avut, bineînțeles, și defecte, ca orice om. Mai multe sau mai puține. A avut prieteni, dar și dușmani, au fost oameni care îl simpatizau și mulți care nu îl suportau. La înmormântarea lui am văzut oameni din categoria dușmanilor, sau a celor care nu îl suportau, marcați de durere. Oameni care nu-l aveau deloc la inimă pe „Sofro”, vărsau atunci lacrimi pentru el. Iar durerea acestora se putea citi cu ușurință pe chipul lor. De ce? De ce putem să iertăm pe cineva de abia după ce pleacă dintre noi? De ce putem uita tot ce ne desparte de unul sau altul de abia după ce respectiva persoană nu mai este? Ne-am obișnuit să mergem în fiecare săptămână la biserică, să ne rugăm la Dumnezeu și să ascultăm cum preoții ne cer, citind din cărțile sfinte, să ne iertăm și să ne iubim aproapele. Ne facem cruce, ne plecăm capul și după ce ieșim din curtea bisericii revenim la apucăturile de zi cu zi, apucături conduse de sentimente ca invidia și ura. Ne mândrim că suntem bucovineni, dar nu suntem cu nimic mai presus decât „miticii” pe care îi ironizăm cu orice ocazie. Unde, spre ce se îndreaptă poporul acesta? Ce se va alege de noi, de acest neam, dacă vom continua să fim dominați de perfidie? Vă las pe dvs. să vă gândiți, să meditați și să răspundeți.
