În limuzina unui român de succes

Aflându-mă, nu demult, într-o localitate turistică montană, am avut ocazia să parcurg drumul de-ntoarcere spre casă, în limuzina unui biznismen rotunjor și elegant, desprins parcă din însăși propășirea capitalistă a țării noastre. M-am lipit de limuzina lui, cum se spune, fericit că ajung mai repede acasă. Mai repede și, mai ales, pe gratis.
Limuzina era de-a dreptul limuzină. O marcă japoneză, mare cât o garsonieră, dar mult mai confortabilă. Se puteau ține și serate dansante în ea.
Poate de-aceea, a coborî viteza sub 150 la oră reprezenta, pentru această limuzină, o abdicare inacceptabilă de la principiile care-o făceau să coste mulți euro, prea mulți ca unul asemenea mie să le poată ține socoteala. Iar proprietarul ei părea să țină cont de asta, neridicând piciorul de pe accelerație.
***
Cât au durat kilometrii până-n orașul meu de baștină, importantul miliardar a vorbit continuu, la telefon. A vorbit continuu cu subordonați, parteneri și amante, cărora le-a împărțit ordine și le-a insuflat inițiative.
A vorbit continuu, fără să reducă, măcar cu un pic, viteza mașinii. A vorbit continuu, în timp ce traficul îi cerea să depășească, să vireze sau să claxoneze, toate la cel puțin 150 km pe oră. A vorbit continuu, cu telefonul dus cu mâna la ureche.
Îmi simțeam inima când în gât, când în genunchi, când în tocul pantofului stâng, negăsindu-și adăpost, sireaca, de groaza unui iminent accident. Amuțisem, și-ntreaga viață mi se deruala pe ecranul minții, cum se întâmplă când momentul final e pe-aproape.
***
„Fie ce-o fi”, mi-am zis!, încercând să-mi ascund emoția în lectura inofensivă a unei gazete. Dacă e să dau colțul acum în accident, așa să fie. Să mă opun pare lipsit de sens. Adio, lume crudă! Încerc un regret de dimensiuni medii, părăsindu-te.
Am luat de-aceea gazeta, cu degetele tremurânde, trecând în revistă primele pagini, în tentativa mea de-a uita că mă aflam în mașina condusă de-un iresponsabil. Un iresponsabil putred de bogat, dar nu mai puțin iresponsabil. știrile îmi alergau prin fața ochilor, iuți ca niște borne de kilometraj, anunțând un drum fără întoarcere, când vocea miliardarului a tunat:
– Are dreptate Crin Antonescu, în ce spune în știrea de colo! Mama lor de democrați! Mi-a plăcut întotdeauna de Crin, că poartă breton, cum mă purta bunica în școala primară!
***
Și-atunci, chiar a stat de tot inima-n mine, oprindu-se între genunchi și tocul pantofului.
Deoarece, soferului inconștient nu-i ajungeau viteza execesivă, înfrățită cu sporovăiala telefonică. În plus, el trăgea cu ochiul la gazeta din brațele mele, furând esența știrilor mai apetisante, pentru a le comenta apoi cu mine, ca și cum am ține un editorial în doi.
Iar unele știri, nu chiar puține, semnalau accidente de automobil dintre cele mai tragice și umpluite de sânge, petrecute pe șoselele patriei.
Acele știri erau însă ignorate total de miliardarul meu. N-avea rost să le citească, n-avea sens să le comenteze. Un om cu greutatea lui era exonerat, se pare, de la accidentele rutiere.
Accidentele rutiere erau doar pentru alții, ca un fel de impozit adresat în exclusivitate fraierilor. Imposibil ca el să pățească așa ceva.