„În Hristos le biruim pe toate!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a XXIV-a după Rusalii

Mântuitorul Iisus Hristos abia se întorsese din ținutul Gherghesenilor în patria Sa, numită Capernaum, unde Iair, mai-marele sinagogii, îl aștepta cu înfrigurare.
Iair avea numai o fiică, de doisprezece ani, care era pe moarte (Luca 8, 41-42). Spre deosebire de sutașul roman (Matei 8, 5), Iair, căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa sa. Rețineți: „Îl ruga…”. Același lucru îl surprinde și Sfântul Evanghelist Marcu: „L-a rugat mult.” (5, 23).
Sfântul Evanghelist Matei notează un amănunt interesant: deși „fiica lui murise de curând”, Iair credea că, venind Iisus și punând mâna Sa peste ea, „va fi vie” (cf. Matei 9, 18). În atare situație, Iair a trecut peste toate opreliștile impuse de Lege și a venit la Iisus, cu nădejdea că El îl va ajuta, împlinindu-i rugămintea. Nu era un oarecare în acel ținut, ci era mai-marele sinagogii; numai că suferința fiicei sale era mai presus de interdicțiile Legii iudaice, care lui – ca responsabil al sinagogii – nu-i îngăduiau să aibă comuniune și nici comunicare cu cei considerați dizidenți. Așadar, barierele interdicțiilor au fost nesocotite și de Iair, dar și de Hristos, pentru că Mântuitorul, fără prea multe insistențe, a dat curs invitației rabinului și, însoțit de mulțime (Luca 8, 40), a pornit într-acolo. Iisus, Dumnezeu fiind, știa că o va ajuta pe copilă.
Însă, în drum spre casa lui Iair, intervine o altă întâmplare tot atât de neașteptată. O femeie din Cezareea lui Filip – în Evanghelia apocrifă a lui Nicodim se spune că femeia se numea Veronica și că s-ar fi prezentat în fața lui Pilat ca să depună mărturie în favoarea lui Iisus, iar pentru că a dus o viață sfântă i s-a rânduit ca zi de pomenire liturgică 12 iulie – care de doisprezece ani avea scurgere de sânge (metroragie) și care își cheltuise toată agonisita cu doctorii (Marcu 5, 26), însă în zadar, neputând fi vindecată (Luca 8, 43), apropiindu-se de Iisus, s-a atins de poala hainei Lui. Sfântul Apostol Iacov spune că dacă ne apropiem de Dumnezeu, și Dumnezeu Se apropie de noi (Iacov 4, 8). Așadar, atingându-se femeia de veșmântul Mântuitorului, îndată s-a oprit curgerea sângelui ei (Luca 8, 43-44).
Probabil că femeia s-a atins de unul dintre ciucurii hainei de deasupra – ciucurii erau semnul manifest că persoana respecta Legea – care la evrei folosea drept manta (Numerii 15, 38; Deuteronomul 22, 12). Leviticul interzicea celui necurat să se atingă de un altul care era curat, pentru a nu-l întina și pe acela (15, 25). Probabil că la acest lucru s-a gândit femeia atunci când Iisus, deși știa cine s-a atins de El, a întrebat: „Cine este cel ce s-a atins de Mine?” (Luca 8, 45). Iisus, la rândul Său, trece peste prevederile Legii, pentru că El nu a vrut să-i reproșeze femeii atingerea de hainele Sale, ci doar a vrut să-i arate că vindecarea s-a întâmplat cu știrea Lui, chiar dacă ea s-a atins pe ascuns de El.
Întrebarea „Cine este cel ce s-a atins de Mine?” a atras atenția lui Petru și a celor care Îl urmau; în acest sens au și zis: „Învățătorule, mulțimile Te îmbulzesc și Te strâmtorează, și Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine?” (Luca 8, 45). Hristos vrea – în iconomia iubirii Sale – să arate că nu era vorba doar de o simplă atingere; din acest motiv, accentuează: „S-a atins de Mine cineva. Căci am simțit o putere care a ieșit din Mine.” (Luca 8, 46).
Puterea la care se face referire este puterea vindecătoare de care avea nevoie femeia care, văzându-se vădită, dar și îndemnată de privirea iubitoare a lui Hristos (Marcu 5, 32), „a venit tremurând și, căzând înaintea Lui, a spus de față cu tot poporul motivul pentru care s-a atins de El și cum s-a tămăduit îndată” (Luca 8, 47).
Sfinții Evangheliști spun că femeia tremura, subliniind emoția pe care o trăia în prezența lui Hristos, ca semn al recunoștinței pentru tămăduirea primită, dar și al temerii pe care o încerca. Ea se temea pentru faptul că L-a atins pe Iisus, necurată fiind, dar și pentru că încălcase Legea. Însă, spre deosebire de confrații ei, care erau radicali cu cei care încălcau Legea, Mântuitorul a avut o atitudine peste așteptările sale. El i-a zis: „Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace!” (Luca 8, 48). Cine oare ar putea reda bucuria femeii la auzul cuvintelor care-i proclamau vindecarea?
Hristos, spre surprinderea celor din jur, i se adresează femeii ca un părinte propriului copil. O înfiase, grație credinței sale, care nu era o credință de conjunctură, ci o credință neclintită, avându-și rațiunea și logica în situația limită – aproape disperată – în care se afla. Femeia își definise întreaga viață ca având sens doar pentru vădirea credinței ei.
De remarcat este faptul că este singura dată când Mântuitorul se adresează cuiva cu acest apelativ. Mai mult, Hristos a vrut să arate și faptul că nimeni nu este necurat când are o suferință. De fapt, nu suferința ne face să fim necurați, ci păcatele. De aceea, Hristos i-a spus să meargă în pace și să nu mai fie torturată de gândul suferinței și al bolii prin care a trecut. Viața ei de zbucium lua sfârșit, pentru că, prin iubirea lui Iisus, își găsise remediul. Credința ei în Iisus Hristos era remediul tuturor suferințelor și umilințelor pe care le îndurase. O credință care nu putea fi tăinuită, mai ales că venea din partea uneia care făcea parte dintr-un popor ce se îndepărtase de Dumnezeu.
Și încă vorbind El, a venit cineva din partea familiei mai-marelui sinagogii, zicând lui Iair: „A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învățătorul.” (Luca 8, 49). Câtă sfială! De parcă Dumnezeu ar putea fi deranjat de un om aflat în necaz. Atunci, Iisus, văzându-l pe mai-marele sinagogii deznădăjduit, i-a zis: „Nu te teme; crede numai, și se va izbăvi.” (Luca 8, 50). Credința este comutatorul care te conectează la Dumnezeu.
Și, venind la casa dregătorului și văzând pe cântăreții din flaut care o tânguiau pentru tinerețea ei (Matei, 9, 23) și mulțimea care se adunase și se arăta a fi tulburată de cele întâmplate, Hristos „n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru și pe Ioan și pe Iacov – același grup de Apostoli va lua parte mai târziu și la Schimbarea la Față – și pe tatăl copilei și pe mamă.” (Luca 8, 51).
Iisus a zis: „Nu plângeți; n-a murit, ci doarme.” (Luca 8, 52). O astfel de afirmație numai Dumnezeu o putea face. Cum adică nu a murit? Decesul copilei a fost constatat și de mulțime. De aceea, spusele Mântuitorului au stârnit ilaritate. Sfinții Evangheliști au surprins momentul: „râdeau de El, știind că a murit” (Luca 8, 53); doar fuseseră martori.
Râdeau pentru că nu știau că Iisus – Calea, Adevărul și Viața – este Stăpân și al morții. De aceea, pentru El, moartea acelei copile nu era decât un somn trecător.
Momentul de ilaritate anunța însă o nespusă minune, căci Iisus, apucând pe copilă de mână, „a strigat, zicând: Copilă, scoală-te!” (Luca 8, 54). Sfântul Evanghelist Marcu redă expresia în aramaică: „Talita, kumi” (5, 41).
Deși era moartă, Hristos S-a adresat copilei ca unui om care doarme. Și la glasul lui Iisus, „duhul ei s-a întors și a înviat îndată; și a poruncit să i se dea să mănânce” (Luca 8, 55).
Acum râsul li s-a întors împotrivă. Spune înțeleptul Solomon: „De cei batjocoritori El râde, iar celor smeriți le dă har.” (Pilde 3, 34).
Hristos nu i-a mustrat, ci le-a dat un semn. Știa că fetița nu mâncase de mult, mai ales că fusese multe zile pe moarte. Nu i-a dat El să mănânce, ci i-a pus pe părinții ei să-i dea să mănânce, făcându-i astfel instrumente ale dovezii de necontestat că fiica lor înviase. Nu le venea să creadă ochilor. Atunci Iisus le-a poruncit, cum de altfel o făcea de fiecare dată când săvârșea câte o minune, „să nu spună nimănui ce s-a întâmplat” (Luca 8, 56).
Cum adică să tăinuiască minunea? Contrar vrerii lui Hristos, Sfântul Evanghelist Matei notează că, dimpotrivă, „a ieșit vestea aceasta în tot ținutul acela” (Matei 9, 26), adică în toată Galileea. O astfel de minune nici nu putea rămâne tăinuită. Ba, mai mult, credința femeii și a lui Iair devine făcătoare de minuni.
Așadar, Sfinții Evangheliști aduc în atenția noastră două persoane: una de doisprezece ani ca vârstă și care era pe moarte, iar alta care suferea de doisprezece ani. Negreșit că aici numărul 12 nu poate avea alt simbolism decât cel al Împărăției lui Dumnezeu, în care nu va mai fi nici durere, nici boală, și unde nici moartea nu va mai fi o realitate tulburătoare.
Vindecarea omului a venit odată cu Întruparea lui Hristos și, respectiv, odată cu credința în El, când moartea a fost înfrântă, iar viața a fost afirmată pentru veșnicie!