Din câte îmi amintesc, e cea mai întârziată ediție din cele 14 ale Festivalului, el având loc de regulă în iunie, dar au fost ediții și în luna mai. În iulie însă, nu știu să mai fi fost vreuna, darideea a fost bună: am scăpat astfel de ploile, unele torențiale, de luna trecută… dar n-am mai scăpat de cea de vineri, 7iulie, care a întârziat cu mai bine de o jumătate de oră deschiderea! Iar frigul, chiar supărător, ne-a bântuit întreaga seara. Ne-au încălzit însă chiar din deschidere Jul Baldovin și al său Blues Bând cu un sunet curat și solid, plus un set list cât se poate de antrenant, cu „Pride & Joy” a lui Stevie Ray Vaughan ori „Crossroads”, piesa lui Robert Johnson, cunoscută mai ales de la Cream. Au urmat bulgarii Andy Raychev & The River of Blues, cu excepția liderului, vocalistul Andy, ceilalți fiind complet alții decât cei prezenți sub aceeași titulatură anul trecut, la Brezoi (unii din cei prezenți atunci, acolo, dar și aici anul acesta, susțin că cei de anul trecut e posibil să mai doarmă și acum după beția de după concert!). Vă spun drept, nu i-am reținut de la Brezoi, dar vineri n-au sunat deloc rău, cu un chitarist foarte bun și cu entertainer-ul Andy perfect încadrat în atmosfera Festivalului: un tip vesel, cu mult umor și care s-a bătut lângă scenăcu Dragoș Agapescu în… pălării mexicane! Al treilea nume prezent în prima seară a fost Mircea Ruși, Joe pentru blues-ul internațional. Venit ca de obicei cu doi coechipieri din Norvegia, Mircea a fost impecabil în tot ce a făcut, atât cavocalist, cât și capianist, chitarist și, desigur, compozitor. A complotat cu Raul Kusak să cânte împreună niște piese, cea mai spectaculoasă fiind cea în care se schimbau între ei, când la pian, când la orgă Hammond (ați înțeles, cred, că Raul fără Hammond nu se poate, așa că a adus-o și acum!). A cântat, parcă și mai bine de data asta, „Oh, Well” a lui Fleetwood Mac, piesă pentru care l-am bâzâit cândva, la Talciocul Cultural, unde atunci nu o cântase („măi Mircea, tu nu pricepi că ăsta-i brandul tău, emblema ta, că nu poți să pleci fără să o cânți!?”) până s-a întors din drum și a cântat-o! De data asta, înainte de a ataca „Oh, Well”, a atacat-o pe… domnișoara May Linda! Cum cu ce? Cu o cerere în căsătorie, pe care a comis-o live, pe scenă, în uralele noastre, ale celor prezenți! Și, n-o să vă vină să credeți, May Linda chiar a acceptat! Iar dacă la ediția următoare Mircea n-o să mai vină, fiți siguri că are ceva treburi casnice de la care nu poate chiuli. Casăde piatră, dragilor! Mai e o problemă: Laura Adumitroaie, soția anual sărbătoritului Fane, mi-a povestit că i-a explicat viitoarei doamne Ruși căMircea e… Mircea, nu Joe, cum îl știa ea, și că ăsta e doar numele de pe discuri și afișe, la ei acasă fiind de dorit să-l strige chiar pe numele lui! Prima seară s-a încheiat apoteotic: a urcat pe scenă Vali Răcila, partenerul de cântări și prietenul cel mai bun al lui Fane, a cântat niște piese pe care le cântau împreună prin anii ’90, i-a trimis niște vorbe și-o lacrimălui Fane, plus o piesă dedicată lui în exclusivitate, apoi i-a chemat pe rând pe Raul, Hanno Hoefer, Mircea/Joe Ruși, Claudiu Purcărin, Adrian Covaci, Johnny Mitrache, toți dedându-se la un jam session când exploziv, când de o gingășie uluitoare (momentul cu Hanno la muzicuță, alături de Vali și Raul). Înainte de a încheia această cronică a primei zile, una absolut memorabilăde altfel, trebuie să salut și eu calitatea impecabilă a sunetului, rodul măiestriei de sunetist a lui Rareș Totu, pe care evident că toată suflarea aștepta să îl vadă și audă în propriul său recital de duminică. Atât pentru azi, iar despre ce a fost în continuare, veți afla în „Monitorul” de mâine.
