În derizoriu?

De ce să ne ostenim tăind pâinea? O cumpărăm gata feliată. De ce să ostenim urcând trepte? Avem lifturi și scări rulante… Către sfârșitul veacului XX, maică-mea încă tăia mămăliguța cu ața „de papiotă”. Nu-i chiar așa de depărtată vremea în care știrba legătură cu lumea ne-o îngăduia doar difuzorul Stației de radioficare, postul telefonic la domiciliu era ditamai luxul, asfaltul așijderea, în marile orașe circulau trei-patru mașini particulare, iarna trosneau lemnele în sobă și afuma tavanul lampa de „12 focuri”, iar voiajurile verii abia dacă treceau de Sângeorz Băi… Rar, dacă nu chiar deloc, ne mai întoarcem gândul către cei cărora le purtăm numele de familie! „Un yankeu la curtea regelui Arthur” s-a receptat ca o pilduitoare și hazoasă confruntare a moravurilor după un spectaculos salt peste veacuri. Dar un românaș al zilelor noastre, aciuat la curtea lui Ștefan, cum ar arăta? Fără electricitate, mobil, televizor, avion, apă curentă, gazete, thalk-show-uri, NATO, Uniune Europeană, peturi, periuță de dinți, duș, facebook, șosete din plastic, automobil, asfalt, Becali, Cîțu, Șoșoacă – și Doamne ferește, fără pâine feliată? Să ne gândim, barem, la ultimul act al unei domnii de 47 de ani – drumul către cripta de la Putna.Ștefan a fost dus cu carul cu boi de-a lungul a cel puțin două zile și două nopți de iulie torid. Curtenii, călări sau pe jos, în urma carului funerar. Preoții, în fruntea cortegiului. Săteni îngenunchiați de-o parte și de alta a drumeagului. Ce formidabilă imagine de film, pe cât de realist, pe atât de suprarealist! Un periplu ce părea nesfârșit prin colburile drumeagurilor moldave, cu treceri poticnite prin vadurile Apei Sucevei, cu duhoarea carului cu pește, anume așezat printre celelalte, să acopere și să preia bănuiala c-ar fi vorba de adierea putreziciunii (iulie!) izvorâtă din rana voievodului, cea arsă cu fierul roșu. Îi văd pe strămoșii strămoșilor mei, cu chipurile împietrite de durere adevărată, doborâți de osteneala drumului și chinuiți de beteșugurile dobândite prin războaie, poposind mai întâi la ctitoria lui Ștefan de la Pătrăuți, apoi la străvechea biserică a Rădăuților. Cu capetele plecate, țăranii îngenunchiați de-a lungul drumeagurilor strâng lumânările în pumnii ce știu apăsa și coarnele plugului și, la nevoie, mânui spada. Se închinau în gând – gândul care încă n-a deslușit până la capăt tâlcul veștii „Ștefan Vodă nu mai este”. Țara dăinui-va mai departe? Moșia n-or s-o cotropească în veci tătarii, leșii, ungurii, turcii, rușii? Către sfârșitul veacului XVIII, Moldova avea să fie închinată turcilor, cârmuită de fanarioții greci și ocupată de rușii lui Potemkin! La Putna, în așteptarea ctitorului, văd forfota tăcută a fetelor care, ani în șir, „au ostoit la acele zaveze”, pregătind acoperământul, îl văd pe stareț veghind zidirea criptei, pe Daniil Sihastrul bătând mătănii, aud clopotul cel mare din turnul de la poartă… iată-i pe călugări împlântând făclii la rădăcina brazilor ce străjuiesc intrarea mănăstirii, iată sătenii, adunați cu zile înainte și cu izvorul lacrimilor secat, iată boierii și boiernașii cu ochii țintă la străjerul din vârful muncelului de pe care s-a tras cu arcul: el va vesti ivirea cortegiului, când toate clopotele Putnei uni-se-vor în dangăt legănat a jale… La fel îi văd pe țăranii cu căciulile în mâini, îngenunchiați, înșirați cu miile de-a lungul căii ferate ce urcă spre Ruginoasa în așteptarea trenului ce aducea în ultima trecere prin astă lume pe domnitorului Cuza… Marea literatură a veacului XXI aproape că a uitat truda și jertfa strămoșilor: teme cu miez istoric mai tentează, rar, pe condeierii începători. Am fost martor uimit la Voroneț, prin anii ’60, când, scos întreg-întreguț dintr-o criptă uitată, marele Vornic al Țării de Sus, Gligorcea, s-a mistuit într-o clipită, cenușa fiindu-i înturnată mormântului cu fărașul. Pana scriitoricească, tot mai nesimțitoare la ceea ce va fi fost, mătură fără să știe amintirea veacurilor de trudă și jertfă, lăsând să zacă în marmura neatinsă chipurile celor cărora le datorăm dăinuirea și ființa națională. Și mă-ntreb dacă o astfel de sinceră și durută rupere a tuturor zăgazurilor sufletești în înfiriparea a ceea ce astăzi numim ultim omagiu va mai fi vreodată cu putință. Dacă, adică, românii vor mai avea la cârma destinelor un om în care să creadă până-n pânzele albe, pe care să-l jelească sincer și să-i poarte veșnică recunoștință. Mă tem că nu: politicalele despletite au năclăit imaginea conducătorului luminat și dăruit, suflet în sufletul neamului său, iar dregătorimea s-a deprins să ia aminte mai întâi la propria-i chivernisire și abia apoi, dacă, ipotetic, mai rămâne fărâmă de suflet și bună credință, la soarta celor care i-au ales. Cu banii risipiți pe poșeta cutărei blonde s-ar putea repara o școală! Nimeni nu se-ntreabă de unde-i are și cu ce îndreptățire și i-a însușit! Asta-i democrația: cea mai proastă soluție, dar alta mai bună încă nu s-a aflat. Drept pentru care nici nu îndrăznesc să sugerez ca, după ce țopăim la Untold și desfacem punga cu pâine feliată, să ne întoarcem gândul o clipită și la cei care au perpetuat ființa acestui neam. „La început – spune Tacitus – lenea este urâtă, dar, în cele din urmă, iubită”. Ar fi vorba despre lenea de gândire adâncă, despre lenevirea sentimentelor și trimiterea temeiurilor în derizoriu.