În ce criză ne aflăm?

Suntem într-o situație de criză. Sunt necesare sacrificii pentru a putea merge înainte, toți trebuie să suferim. Reduceri, concedieri, tăieri de salarii trebuie operate. Altfel nu mai putem continua. Dar de fapt care este problema? De ce suntem în criză?
Pare paradoxal de simplu răspunsul la această întrebare, suntem în criză este pentru că nu mai sunt bani. Iar bani nu mai sunt pentru că, și aici avem variante: cheltuim prea mult, producem prea puțin, colectăm prea puține taxe, nu știm să gestionăm corect bugetul și altele asemenea. De fapt, toate aceste variante sunt corecte, iar realitatea este că nu mai sunt bani, dar motivele pe care le invocă diverșii analiști sunt subsumate de un motiv mai amplu care stă la baza tuturor acestor efecte ale unei cauze majore, lipsa unei viziuni articulate cu privire la direcția în care se îndreaptă această țară.
Unii cred că ar trebui să ne îndreptăm către un model american de economie concurențială, alții cred că un model suedez de stat asistențial ar fi mai potrivit, unii consideră că statul trebuie să protejeze mai întâi antreprenorii care aduc prin munca lor beneficii economiei, deci tuturor, alții că statul trebuie să îi protejeze pe cei care nu se pot proteja, cei slabi, cei prea bolnavi, bătrâni, prea tineri, ceilalți se pot descurca și singuri. Unii văd ca soluție la problema șomajului generat de criză angajarea la stat, alții văd ca soluție a crizei reducerea angajaților la stat. Unii spun că vom ieși din criză dacă vom cheltui mai puțin, alții spun că vom ieși din criză dacă vom câștiga mai mult. Problema este că toate aceste viziuni se bat cap în cap, iar bugetul este unul singur, țara este una singură și viitorul ei tot unul singur, chiar dacă acum el pare incert.
Ce ne lipsește? Ne lipsește o înțelegere comună a ceea ce ar trebui să facem împreună. Ne lipsește solidaritatea care îl face pe cel bogat să nu fure de la buget în dauna celor amărâți și pe cel sărac să nu abuzeze de ajutoarele sociale, ne lipsește înțelegerea faptului că toți suntem în aceeași barcă și că ar trebui să ajungem împreună la un consens, fie și minimal, cu privire la ce ar trebui să facem nu numai ca indivizi, dar și ca persoane într-o comunitate. Ne lipsește în mod fundamental convingerea profundă că suntem O țară, UN popor, că de binele aproapelui depinde binele nostru, că scăparea nu este strict individuală, că nu putem trăi fără ceilalți și suntem datori unii altora de a ne ajuta și a ne înțelege.
Fundamental ne lipsesc credința și dragostea, singurele baze pe care se poate clădi cu adevărat o comunitate. Cât timp erau bani, acei bani iluzorii care de fapt nu însemnau nimic, eram toți fericiți, puteam acoperi ușor lipsa noastră de credință și iubire, trăiam în iluzia că suntem buni și credincioși. Acum acei bani și-au pierdut valoarea, pentru că ei nu pot ține locul încrederii și al dragostei la infinit. Suntem în criză nu pentru că nu mai avem bani, putem tipări oricâți bani vrem, nu în ei nu mai avem încredere, ci în noi nu mai avem încredere. Și nu cred că banca centrală sau guvernul sau FMI-ul va putea face ceva care să ne facă să ne redobândim încrederea în noi. Ține de o reașezare fundamentală a sufletelor noastre redobândirea încrederii reciproce, iar eu cred că fără Hristos acest lucru este cu neputință.
Timpul va trece, specialiștii vor găsi o rezolvare la problema banilor, ba cu tăieri, ba cu împrumuturi, ba cu una, ba cu alta, iar vom avea bani, iar vom fi fericiți că suntem buni și credincioși, dar dacă sufletele noastre vor fi tot așa cum sunt acum, degeaba vor crește indicatorii economici, va scădea deficitul, vom fi competitivi și pe plus, din criză, adică din judecată, sensul original al termenului grecesc krisis, nu vom ieși, pentru că nu banii sunt soluția, ci iubirea, așa cum ne și învață de două mii de ani Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos. (Laurențiu GHEORGHE)