O statuie, pe care iarna se așterne molcom zăpada, pe care păsările se odihnesc în zbuciumul lor cotidian, de care unii își mai amintesc, de câteva ori pe an și o mai înconjoară cu coroane. O statuie și patru plăci de marmură, în parcul Central al Sucevei, e tot ce a rămas să ne amintească de cei care și-au vărsat sângele pentru a-i apăra pe semenii lor, pe rudele rămase acasă, dar și pentru a nu lăsa ca pământul strămoșilor să fie cotropit.
Ironia face ca unii dintre ei să fi murit în vreme ce luptau contra celor care aveau să le fie aliat, iar alții, de mâna celor cu care au cinstit și au împărțit mâncarea cu câteva zile înainte.
Tocmai pentru ca aceștia să nu fie complet dați uitării, un profesor sucevean a avut ideea de a merge pe urmele lor, acolo unde au purtat lupte, pentru a aduna mărturii. Iar acest lucru nu l-a făcut singur, ci împreună cu elevii săi, care au avut ocazia să învețe istoria într-o manieră originală, direct de la cei care au trăit-o sau chiar făcut-o, prin faptele lor. Roadele muncii profesorului Mihai Bocancea, din Părhăuți, au stat la baza unei cărți: “Pe urmele regimentului 3 Grăniceri – de la Mălini la Vatra Dornei”, care mai șterge din praful așternut peste tolba cu povești a istoriei.
“Atențiune, vom transmite un comunicat important către țară”
Aceste cuvinte, rostite de un crainic, înainte de transmiterea buletinului de știri din 23 august 1944, au marcat începerea unui șir de evenimente hotărâtoare pentru viața multora dintre cei angrenați în război, cu sau fără voia lor.
“În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înțelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea țării de o catastrofă totală: ieșirea noastră din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite”, așa începe “Proclamația Regelui către Țară”, difuzată la radio.
Din acel moment, armele au fost întoarse împotriva nemților, cu care românii erau aliați, iar rușii, cu care se războiseră din greu, au devenit brusc „camarazi de război”.
Momentul respectiv e bine surprins în declarațiile celor care au participat la evenimentele din noaptea de 23 spre 24 august 1944 și le-au relatat profesorului Mihai Bocancea.
“La 23/24 august s-a făcut un zvon că trupele române au întors armele împotriva germanilor. Adevărat a fost, pentru că a doua zi dimineață trupele germane veneau dinspre Negrileasa la baricada din Drăceni, care se afla alături de Primărie. Acolo s-au dat lupte între armata română și cea germană. Au tras cu tunurile de la Răchitiș nemții și nu au reușit înaintare, din contră, a trebuit să se retragă la Găinești” – Vasile Axinte, localnic din Slatina.
“O subunitate română a ocupat baricada antitanc din comuna Drăceni. Reîntorși la baricadă, germanii au început să-i amenințe pe păzitorii ei, dar, din întunericul nopții au apărut ca niște fantome siluetele grănicerilor noștri, care i-au înconjurat și i-au somat să depună armele. Subofițerul român, care îi adusese pe nemți în capcană, a intrat în rândul grănicerilor, încât Pabst, înnebunit de furie, a încercat să îl împuște, dar a greșit ținta. S-a încins o încăierare scurtă dar aprigă. Din grupul nemților numai maiorul Pabst și doi soldați au reușit să scape cu fuga. Ofițerul german s-a ascuns după o fântână, din apropierea casei locuitoarei Ana Simeria” – povestește colonelul Nistor Teodorescu, comandantul unui detașament din Regimentul 3 Grăniceri.
Moartea căpitanului
Pentru unii, întoarcerea armelor împotriva vechilor aliați a fost un moment fatidic. Așa a fost cazul căpitanului Vasile Teodoreanu, care comanda compania 11 din Regimentul 6 de grăniceri, în zona Mălini.
Cu mult depășiți numeric, românii s-au “încăpățînat” să își păstreze postul de comandă, iar asta i-a costat viața aproape pe toți.
“În noaptea aceea eroică, o mână de grăniceri s-a luptat cu o totală dăruire de sine cu câteva sute de nemți, iar încleștarea din zona postului de comandă a fost crâncenă, sângeroasă. Dându-și seama că grănicerii nu mai au cartușe și grenade, germanii s-au năpustit furioși spre bordei, spre groapa cu povești și spre cele câteva tranșee improvizate. S-a încins o luptă surdă, pe viață și pe moarte. Lipsiți de gloanțe, grănicerii s-au apărat cu patul armei, cu baioneta…Dintre grănicerii căpitanului Teodoreanu n-au supraviețuit luptei nici zece” – fragment din “Eroul de la Mălini, căpitanul Vasile Teodoreanu”.
Căpitanul a fost torturat până în zorii zilei de 24 august, când trupul său neînsuflețit a fost târât prin mijlocul așezării, până peste drum de primărie, unde au fost aduși cu forța zeci de localnici, pentru a asista la spânzurarea sa.
Corpul său a rămas atârnat acolo ceva timp, până când unul din săteni nu a mai suportat umilința la care au fost supuși, încât l-a dat jos din ștreang și l-a dus la biserica din marginea comunei, unde i-a săpat un mormânt și l-a îngropat creștinește.
Teren minat
Una din cele mai groaznice amintiri ale participanților la război sunt cele legate de teama de a traversa terenurile minate și oroarea de a-și vedea camarazii sfârtecați în mii de bucăți, la un singur pas „neinspirat”.
Colonelul Nistor Teodorescu își amintește cum trupele române au trebuit să deschidă drum printre câmpurile de mine plantate de germani între cele două linii ale frontului, deși nu dispuneau de detectoare de mine, ori alt tip de aparatură specială.
„Totuși, acțiunea trebuia efectuată fără nici o întârziere. În acest scop s-au cerut voluntari. De la prima chemare s-a oferit locotenentul Mircea Damaschin, un ofițer destoinic și curajos, care a dat dovadă de pricepere și inițiativă în acțiunea pentru dezarmarea nemților. Însoțit de doi ostași a început curățirea terenului de mine. Deodată a răbufnit o explozie puternică și totul a fost învăluit într-un nor de fum. Ne-am repezit la locul exploziei, acolo unde cu o clipă înainte viteazul ofițer se aplecase să înlăture ultima mină. Dar nu am găsit decât pământul pârjolit și răscolit de explozie. Sfârtecat în bucăți, trupul neînsuflețit al locotenentului Mircea Damaschin zăcea la zeci de metri, aruncat de suflul exploziei în interiorul câmpului de mine”.
Aceeași întâmplare a stăruit și în memoria lui Liviu Jiha, din Comănești, care a participat la acțiunile respective: „La a treia mină s-a produs o explozie. Pe noi, care eram la circa 15 metri distanță, suflul ne-a trântit la pământ. Locotenentul Damaschin și ceilalți doi soldați nu au mai fost găsiți, așa de tare au fost distruși”.
Eroi fără voie
Viața rezervă tuturor multe surprize, după cum au constatat și ostașii români ce au luptat pe aceste meleaguri și au primit ajutor nesperat de la oameni simpli, localnici, care nu au vrut “să stea cu mâna-n sân”.
Așa a fost și în cazul unui locuitor din Pîraie, Toader Agapie, care, pe când era evacuat la Găinești, a văzut un cuib de rezistență german care le tăia soldaților români orice cale de înaintare. El s-a furișat spre stiva de bușteni care forma punctul de rezistență, l-a luat prin surprindere pe neamțul ce mânuia mitraliera și l-a predat trupelor de grăniceri.
De mare folos le-au fost soldaților români și ajutorul dat de un mecanic de tren, Gheorghe Tanu și ajutorul său, Trăian Jalbă, din Părhăuți, care s-au oferit voluntari să transporte trupele române, epuizate de drum și de lupte, cu trenul, chiar pe sub nasul nemților, înfruntând o ploaie de gloanțe, din care o parte s-au oprit chiar în trupul lor.
Impresionantă e și povestea unui bătrân de peste 80 de ani, care, prin acțiunile sale a salvat orașul Câmpulung Moldovenesc și Codrul Secular Slătioara de la distrugere.
Grănicerii români ajunseseră cu luptele în zona Câmpulung Moldovenesc, mai exact la Codrul Secular Slătioara, dar nu reușeau să găsească calea cea mai bună să-i lovească pe nemți și nici nu se puteau infiltra în teritoriul controlat de aceștia, din cauza măsurilor de securitate foarte aspre.
Salvarea lor a fost un bătrân de peste 80 de ani, Oprea, care cunoștea foarte bine limba germană, din vremea când a fost sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar.
Bătrânul, netuns, îmbrăcat ca vai de el, cu opinci sparte și sumanul rupt, s-a oferit să-i spioneze pe nemți. A luat cu el o turmă de oi, bota de cioban și a mers până când l-a oprit o patrulă. Degeaba l-au bătut și l-au interogat în limba germană, că el nu scotea nici un cuvânt, doar făcea „bee”, ca oaia, de i-a exasperat pe nemți, care au zis că omul e prost de-a binelea și nu s-au mai ferit de el. Ba chiar l-au dus la postul lor de comandă, unde moșneagul s-a așezat pe jos ca animalele, dar asculta tot ce vorbeau ei și memora.
Așa a aflat el că nemții intenționau să arunce butoaie cu benzină din avion în Codrii Seculari, unde se aflau ascunși partizanii, să-i ardă de vii, iar apoi să jefuiască tot orașul, să-l distrugă și să se retragă.
Într-o noapte, când santinelele moțăiau, moșul a reușit să se strecoare afară și să se arunce în râpa din apropiere. Cum căderea sa a stârnit o grămadă de bolovani, care s-au pornit spre fundul râpii adânci, bătrânul s-a tras într-o parte, ceea ce l-a salvat și de gloanțele automatelor santinelelor, care au tras după zgomotul pietrelor ce se prăvăleau.
Așa a scăpat el nevătămat, ba chiar a mai și salvat viața încă unui om, a unui căpitan rănit, pe care, în ciuda anilor săi, l-a cărat în spinare, prin pădure, până în Slătioara, unde erau trupele române.
Acolo a povestit tot ce a auzit la nemți, ba chiar a și condus trupele prin pădure, până la comandamentul german, planurile nemților fiind date peste cap.
Fiecare din cei care au trăit acele vremuri are ce povesti, iar dacă i-am asculta pe toți, am găsi de multe ori aceleași întâmplări, văzute din prisma fiecăruia, dar cu atât mai veridice, cu cît ele se completează, formând filmul unor vieți marcate de spectrul războiului.
Fiecare din ei poartă războiul în gând, alții chiar în sângele pe care l-au vărsat, iar mulți alții, eroi de voie ori de nevoie, mai trăiesc doar în gândul și în amintirile celor care i-au cunoscut, numele unora dintre ei fiind scrijelite pe plăcile de marmură de la monumentele ridicate pentru cinstirea memoriei lor.
Podul salvat de o femeie
Nici femeile nu au stat deoparte, Elisabeta Ruscan, din Vama, salvând de la distrugere podul de peste apa Moldoviței, pe care nemții intenționau să-l detoneze, pentru a încetini înaintarea trupelor române și ruse.
Explozia ar fi putut distruge și casele din apropiere, așa că ea, împreună cu doi tineri, s-au strecurat noaptea sub pod, tăind firele explozibilului. Apoi, tinerii au scăpat de gloanțele santinelelor aruncându-se în apă.
