Pledez în scris pentru fotbaliștii care îmi plac, cel mai adesea din cauza unor antrenori obsedați de disciplină, de obligativitatea ambelor faze. De data asta, o voi face cum e mai rău, adică împotriva suporterilor și a presei. Este vorba despre folosirea lui Toja la centrul terenului și despre randamentul său în această postură. Nu am decât pretenția unei opinii, nu a clamării adevărului absolut. De fapt, relativitatea opiniilor a fost mai mult decât vizibilă în principalul ziar de specialitate, unde Vochin, unul dintre comentatorii partidei, a scris că au fost câștigați “toți cei care mai cred că în România se poate juca un fotbal de calitate”, în timp ce un coleg al său considera că “CFR și Steaua au produs un derby dezamăgitor, care trebuie uitat cât mai repede”! Nu mă voi referi la dorința expresă a lui Becali de a-l vedea pe columbian pe postul respectiv, cred că Lăcătuș încearcă reformarea unui sistem. Până nu demult, cea mai blamată formulă de echipă era cea cu Lovin și Ovidiu Petre, ambii cu profil defensiv. Poate că Pleșan a fost adus tocmai în această idee, aceea de a mai compensa tenta defensivă din centru, însă a survenit repede acea accidentare provocată de colegul (de dată recentă) Semedo, așa că Steaua s-a reîntors la cei doi inițiali, completați și de naveta dintre linii a lui Rădoi. Acum, Lăcătuș încearcă să-l poziționeze pe Toja regizor retras. Un fel de Pirlo, a cărui menire nu este neapărat să distrugă, sarcina asta fiind preluată de Gattuso. Poate că Toja greșește ceva mai mult decât alții, dar o face pe fază ofensivă, încercând să creeze. La calitățile sale tehnice, nimic n-ar fi mai ușor decât să joace la alibi, să paseze în lateral sau în spate, cum făcea Gâlcă pe vremuri, cu procente de pase reușite care se apropiau de 100%. Câteodată, Toja pare că-și creează un avantaj, că-și deschide terenul prin depășirea scurtă a unui adversar, pentru ca imediat să se întoarcă brusc, spre dezamăgirea privitorilor. Dar asta este pentru că refuză să joace la întâmplare, căci pentru a furniza o pasă pe culoar presupune ca un coechipier să plece pe acel culoar, dar Arthuro, prezumtivul om de gol, este pivot, nu se infiltrează. Poate Stancu s-ar potrivi mai bine unei astfel de idei tactice.
După părerea mea, cei doi comentatori au dat dovadă de neașteptată superficialitate în judecarea lui Toja, pentru desființarea căruia păreau a dezvolta o adevărată pasiune. Au făcut îndelung teoria chibritului pentru un fault făcut de columbian în tușă, deși până atunci plouase cu astfel de lovituri și nu făcuseră nimănui un asemenea proces de intenție. Ba chiar Grădinescu s-a trezit să spună că “nu e seara lui Toja, nu e postul lui Toja, poate nu e nici echipa lui Toja…”! Foooarte subtil, n-am ce zice. E mai mult decât riscant să sugerezi că n-are valoare de Steaua un jucător care, în totuși puținele meciuri pe care le-a jucat, a dat două pase de gol în campionat și una în Liga Campionilor (cel mai bun procent ca servant dintre steliști!). E drept, toate acestea au fost furnizate de pe stânga, dar eu n-aș blama nici actuala idee lui Lăcătuș, fiindcă în fine Steaua are un lot numeros și valoric omogen, cu variante multiple pe benzi, ceea ce îi permite valorificarea unor jucători și pe alte posturi, dacă aceștia sunt versatili.
Să fim conștienți, ca suporteri, ziariști ori comentatori, că noi vedem echipa doar la joc, în timp ce antrenorul o are tot timpul sub ochi. Cândva, la începuturile tandemului în comentariul meciurilor, al doilea personaj provenea din “fenomen”. Unul de care îmi amintesc cu plăcere este Aurică Țicleanu, fostul craiovean având și reale calități de ziarist, dar și un necesar bun simț.
Concluzia mea, pe care vreau să mi-o asum fără dubii, este că, oriunde ar fi distribuit și în ciuda unor inerente evoluții mai șterse, Toja rămâne fotbalist!
