Mi-a fost dat să vizitez de curând câteva instituții de îngrijire a bătrânilor din Germania și Norvegia. Din punctul de vedere al dotării și al personalului, totul era perfect. Din păcate, tristețea de pe chipurile celor asistați și privirea în gol mărturiseau, fără cuvinte, că au fost rupți cu brutalitate din mediul lor și că nu acesta era locul cel mai potrivit și nici răsplata cuvenită pentru cei care și-au slujit familia și societatea o întreagă viață.
Bătrânețea a inspirat titulaturi publice
În antichitatea israelită, ca de altfel în aproape tot Orientul Apropiat, bătrânii erau considerați un segment foarte important al societății și se bucurau din partea acesteia de un respect deosebit. De fapt, chiar termenul în sine de zaken sau presbyteros-bătrân era expresia unei venerabilități aparte, a unui respect datorat de comunitatea care se simțea îndatorată față de cei bătrâni, tocmai pentru că se împărtășea din înțelepciunea și experiența lor. Într-un cuvânt, aceștia erau foarte folositori comunității care făcea adesea referire la capacitatea lor de a-i învăța pe cei tineri fiindcă se zicea: „Adu-ți aminte de zilele cele de demult, cugetă la anii neamurilor trecute! Întreabă pe tatăl tău și îți va da de știre, întreabă-i pe bătrâni și îți vor spune!” (Deuteronom 32, 7). Să nu uităm că ne aflăm în perioada gherontocrației în care, la israeliți, ca de altfel la majoritatea popoarelor din antichitatea orientală, bătrânii se aflau în fruntea treburilor cetății, angajându-se plenar în toate problemele publice de natură civilă și religioasă și, de aceea, cuvântulzaken (presbyteros) se folosea pentru cel care prezida o adunare ori o breaslă și reprezenta autoritatea de drept a unui sat, a unei cetăți ori comunități oarecare.
În această ordine de idei nu este deloc surprinzător că în multe comunități din antichitate au apărut unele titluri oficiale, pornindu-se de la cuvântul „bătrân”: zaken la evrei, gherontes la elini, presbys la spartani, senatus la romani șișeik la arabi. Cărțile Pentateuhului ne vorbesc despre bătrâni ca despre o elită conducătoare la egipteni (Geneză 50, 7), la moabiți și madianiți (Num. 22, 7) și, evident, la israeliți. Cartea Exodului ne informează că evreii au avut reprezentanți pe lângă Faraon dintre bătrânii poporului care au colaborat cu Moise. Probabil că aceștia proveneau dintre capii de familie. Probabil că erau destul de numeroși de vreme ce Moise a selectat dintre aceștia un număr de 70, peste care Yahweh a trimis pe Duhul ca să-i facă apți de a împărți cu Moise conducerea poporului (Num. 11, 25). După stabilirea în Canaan, fiecare cetate își avea propriul corp de bătrâni, care îndeplineau funcția de judecători în diferitele probleme ale societății, iar numărul lor varia în funcție de mărimea cetății și cazurile de judecat.
Din comunitatea și sinagoga iudaică, această elită conducătoare a fost transferată și Bisericii primare după cum o atestă chiar termenul de presbyteri folosit frecvent în scrierile nou testamentare. În orice caz, în Evanghelia după Matei, cel puțin termenul presbyteri bătrâni se folosește cu referire la trasmițătorii unei tradiții (Matei 15, 2), ceea ce denotă că se aplica în primul rând clasei conducătoare a națiunii iudaice, a sinagogii iar mai târziu a Bisericii, ca unora care erau cei mai capabili de a conduce destinele cetății.
Respectul față de cei în vârstă ținea și de concepția teologiei ebraice. Conform acesteia, ajungerea la o vârstă înaintată era considerată ca o concretizare în viața persoanei a binecuvântărilor divine asemenea patriarhilor de demult (Avraam, Isaac și Iacob), un semn evident al recompensei din partea divinității pentru respectarea cu atenție a poruncilor transmise prin legea profetului Moise (cf. Leviticul 19, 32; Deut. 30, 19-20). Lipsa de respect față de persoanele în vârstă era considerată de către unii profeți drept o dovadă a decăderii unei societăți și a unei cruzimi cu totul străine firii umane (Deut. 28, 50; Isaia 3, 5; 47, 6; Pilde 4, 16). Așa au fost considerați asiro-babilonenii, care atunci când au invadat pământul lui Israel nu au mai avut nici o milă față de bătrâni și „nici de omul gârbov sub povara perilor albi” ( II Cronici 36, 17).
Respectul față de părinți, mai ceva ca respectul față de Dumnezeu
A trăi mult a fost și rămâne o dorință permanentă a oricărui muritor, dar pentru că la bătrânețe omul intră într-un accelerat regres pe aproape toate planurile, vârsta înaintată era privită cu milă și cu multă îngăduință de legea mozaică, ce prevedea o seamă de măsuri menite a o face cât mai ușor de suportat. În pofida tuturor neajunsurilor pe care le implica ultima etapă a vieții omului, bătrânețea era totuși ceva de dorit, deoarece exista părerea că pentru cei în vârstă Dumnezeu a împlinit făgăduințele făcute celui drept, în special celui care la rândul său și-a respectat părinții (Exod. 20, 12).
Bătrânețea, zic unii, ar fi și un simbol al eternității, deoarece Dumnezeu Cel Veșnic i s-a revelat lui Daniel proorocul în chipul unui bătrân, metaforic numit „Cel Vechi de zile” (Daniel 7, 9), iar unele scrieri sfinte ale iudeilor pun cinstirea părinților vârstnici pe aceeași treaptă cu cinstirea Atotputernicului Dumnezeu, ba chiar mai mult. Uneori, datoria față de părinți apare mai strictă decât cea față de El, deoarece, în anumite situații de criză economică, cei săraci erau cu totul scutiți de a-L mai cinsti pe Dumnezeu cu zeciuielile și milosteniile prevăzute de lege. Dacă deci credinciosul iudeu avea mijloacele necesare respectării legii în această privință, trebuia să se conformeze întru totul, dar dacă nu avea, nu mai era obligat s-o facă. Cu totul altfel se punea problema când era vorba de susținerea materială a propriilor părinți, în special a celor înaintați în vârstă, fiindcă se zice: „fie că ai sau nu ai mijloacele, ești obligat să împlinești porunca, chiar dacă ești un cerșetor care umblă din poartă în poartă” (Talmudul). A-i cinsti cum se cuvine trebuie înțeles că fiii sau fiicele au obligația de a le asigura hrana necesară, băutura, locuința și evident să-i ajute în toate și pentru toate.
Salvarea pielii proprii, prin condamnarea părinților
Atitudinea Mântuitorului Hristos față de porunca dată prin Moise privitoare la cinstirea părinților este evidentă atunci când îi mustră pe cărturarii și fariseii care denaturaseră cu totul porunca lui Dumnezeu ce zice: „Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta”. În Exod (21, 15) exista o poruncă ce spunea: „Cine va grăi de rău pe tatăl său ori pe mama sa să fie pedepsit cu moartea”. Desigur porunca este foarte aspră și aproape inacceptabilă pentru omul de astăzi, și, probabil că nici la iudei nu s-a aplicat întocmai pedeapsa cu moartea pentru cei care s-a abătut de la această poruncă, dar ea vrea să arate ce importanță acordă Dumnezeu respectului natural față de părinți.
În vremea lui Iisus, liderii spirituali ai poporului, lacomi de averi, exploatau sentimentele religioase ale poporului, învățând că se poate încălca legea ocrotirii părinților, dacă se invoca dreptul templului asupra bunurilor făgăduite lui prin folosirea cuvântului ebraic korban, prin care cineva se jura că o parte din bunurile sale Îi vor aparține lui Dumnezeu, fiindcă Îi erau închinate Lui (cf. Numerii 30, 3). Iisus pune deci mai presus de toate obligația de a-i ajuta pe părinți și condamnă pe cei care, la sfatul lacomilor slujitori religioși, unii naivi închinau totul lui Dumnezeu, privându-i deliberat pe părinți de orice posibilitate de a mai beneficia de sprijinul care li se datora din partea copiilor: adică de bani, avere sau îngrijire, în caz de boală. Iisus condamnă vehement o astfel de practică, prin care se desființa cuvântul lui Dumnezeu, pentru o datină omenească păcătoasă.
În concluzie, scopul celor spuse până aici este acela de a conștientiza faptul că datoria îngrijirii celor de vârsta a treia este în primul rând a propriilor familii, deoarece, indiferent de vârstă, bătrânii au aceleași sentimente ca toți ceilalți, și, evident, au nevoie de dragostea și căldura căminului familial.
(pr. prof. univ. dr. Petre SEMEN, sursa: www.ziarullumina.ro)
