Jules Hoffman, laureat al premiului Nobel pentru medicină pe 2011, și Jean-Luc Imler, cercetător la Universitatea din Strasbourg, consideră că imunitatea înnăscută este un patrimoniu comun al organismelor animale și explică felul în care evoluția speciilor a fasonat sistemul nostru imunitar.
Rezistența remarcabilă a oamenilor în fața microorganismelor este susținută prin două tipuri de reacții imunitare. Una, denumită înnăscută, este comună tuturor speciilor de animale, iar cealaltă, denumită adaptativă (dobândită), a apărut mult mai târziu, pe parcursul evoluției, informează lefigaro.fr.
Pentru a pătrunde în corp, microorganismele trebuie să treacă mai întâi de barierele tisulare (epiteliale), aflate la inferfața cu exteriorul, în special în plămâni, tubul digestiv, aparatul urogenital și piele. După această etapă, ele se confruntă cu un veritabil arsenal de molecule și de celule sangvine (macrofage, globule albe neutrofile, celule dendritice) care vor să le distrugă, prin fagocitoză.
Celulele sangvine au alte arme de apărare. Ele posedă într-adevăr mecanisme de recunoaștere (receptori) care se fixează pe structuri tipice ale microorganismelor: motive repetitive de zaharuri sau grăsimi complexe, prezente la suprafața bacteriilor sau a ciupercilor, sau secvențe de acizi nucleici specifici virusurilor.
Recunoașterea structurilor microbiene de către receptori activează o cascadă de semnale în rândul celulelor, care declanșează reacția multor gene ce sintetizează proteine. Aceste fenomene sunt în general foarte rapide și permit organismului să dispună, după câteva ore, de un evantai larg de arme, inclusiv de antibiotice peptidice capabile să se opună în mod direct invadatorilor microbieni.
Alte proteine induse în timpul acestei reacții înnăscute joacă rolul de mesageri (citocine) și de stimulatori, care vor declanșa reacția adaptativă. Aceasta se bazează pe un grup de celule sangvine diferite de cele ale imunității înnăscute: limfocitele B și T. Primele produc anticorpi, iar cele din a doua categorie fie distrug celulele infectate din organism, fie ajută întregul grup de limfocite să răspundă eficient în fața infecției.
Activarea reacției adaptative de imunitate înnăscută este crucială pentru o bună apărare imunitară la mamifere.
Pe plan medical, se știa de mult timp deja faptul că un vaccin are nevoie pentru a fi eficient, pe lângă substanța contra căreia vaccinul este dirijat (antigenul) și de prezența unor adjuvanți. Oamenii de știință știu în prezent că recunoașterea acestor adjuvanți de receptorii imunității înnăscute permite activarea limfocitelor prin intermediul citocinelor și a substanțelor denumite costimulatoare.
Cunoștințele savanților au progresat enorm în ultimii 20 de ani în acest domeniu, în special după identificarea receptorilor imunității înnăscute, precum receptorii de tipul Toll (TLR). În număr de zece la oameni, acești receptori situați în membranele celulare recunosc bacteriile, ciupercile, virusurile și chiar anumiți paraziți. Alți receptori localizați în centrul celulelor recunosc acizii nucleici sau diverse structuri microbiene susceptibile de a produce inflamații.
Cunoștințele nou dobândite le-au permis savanților să înțeleagă faptul că mecanismele profunde ale imunității înnăscute sunt comune tuturor organismelor animale de pe vremea bureților de mare și până la apariția omului și că ele au apărut odată cu organismele multicelulare, probabil în urmă cu un miliard de ani. Progresele obținute deschid, printre altele, noi orizonturi în domeniul biomedical, precum căutarea de adjuvanți mai performanți, identificarea cauzelor și prevenirea reacțiilor autoimunitare și a alergiilor, controlarea inflamațiilor și a șocurilor septice și, foarte recent, imunoterapia.
