Importanța picturii bisericești pentru credincioși

Orice biserică ortodoxă se desăvârșește sau se plinește cu pictură religioasă, atât în interior, cât și în exteriorul acesteia. Din cadrul picturii bisericești face parte și icoana; aceasta fiind semnul prezenței și ocrotirii lui Dumnezeu.
Fiecare credincios, când intră în Biserică, se închină întâi icoanelor de la iconostase și apoi icoanelor sau scenelor biblice din pictura lăcașului de cult.
Astfel, prin pictura din biserici, creștinul este antrenat într-un proces de cunoaștere a învățăturii creștine care i se descoperă printr-o varietate de forme și culori ca într-o carte complexă de teologie și de viață creștină; de aceea, pictura religioasă are rolul de a învăța evenimentele sfinte parcurse în cadrul religios din timpul anului bisericesc. Cu alte cuvinte, iconografia sau pictura religioasă actualizează evenimentele și persoanele sfinte de fiecare dată când săvârșim sfintele slujbe, și nu numai.
De aici rezultă că pictura bisericească poate fi înțeleasă pe deplin doar prin viața liturgică și sacramentală, pentru că exprimă adevărul revelat și integrează misterul liturgic. Creația întreagă este într-o relație deosebită cu orientare sau direcție către veșnicie; adică, prin iconografia ortodoxă se pun bazele relației dintre natural și spiritual, dintre firesc-omenesc și dumnezeiesc.
De aceea, chiar dacă pictura din biserici prezintă numeroase simboluri și semnificații, deslușirea acestor înțelesuri, dincolo de simbolism, se poate face prin mijloace educativ-catehetice; pictura bisericească constituind un material intuitiv cu eficiență în procesul educativ și catehetic.
Astfel, picturii religioase i se mai spune „Biblia neștiutorilor de carte sau pentru cei mici” pentru că vorbește și învață prin imagine; iar imaginea vorbește de la sine și determină către cunoaștere directă substituindu-se de multe ori explicațiilor verbale, adresate.
Potrivit Sfântului Dionisie Areopagitul (sec. V-VI), pictura bisericească, cu precădere icoana, constituie depășirea efectului pur estetic sau chiar religios asupra privitorului, având un profund efect pentru cel care privește icoana și, desigur, se roagă.
Mai mult decât atât, icoana devine o cale care ne conduce la prototip, adică la Hristos, la care nu poți ajunge decât dacă s-a stabilit relația dintre chip și original; astfel că icoana nu îl înlocuiește pe Hristos, ci mijlocește către Hristos.
De aceea, iconografia religioasă ni-L face sensibil și perceptibil simțurilor noastre pe Hristos și ne face asemănători cu cei ce L-au văzut pe Acesta în trup omenesc.
(Răzvan-George Topală)