IMPERATIVUL IERTĂRII

Iertarea are doua aspecte: un aspect psihologic și un altul moral și religios. Primul aspect este descrierea faptului sufletesc, iertarea ca actualitate psihică, analizată fenomenologic, obiectiv, ca orice fenomen observat științific. Ea este aici înfățișată la indicativ și, dintr-un indicativ impersonal nu se poate scoate un imperativ. Așa cum din legile științifice nu se pot deduce nemijlocit comandamente morale, etice și religioase. Al doilea aspect se afirma când iertarea se încorporează în conștiința morală și devine o realitate personală, vie, palpabilă, vibrând de conștiința infinitei dreptăți divine și stăpânită de miracolul viu al iubirii. Devine gândire, este viață. În această ipostază iertarea este efortul constant de a pune de acord viața cu gândirea, conștiința morală cu faptele de fiecare zi și cu responsabilitățile pe care le implică și pe care ni le asumăm. Iertarea deschide ochii sufletului ca sa vadă înfricoșătoarele răspunderi de la temelia vieții și deschide infinita zare către iubirea iertătoare care sălășluiește pe culmea existenței. Devine poruncitoare prin convingere și lucrătoare prin nevinovăția care tinde să descopere o nouă geneză a sufletului și a lumii.
– „iartă, dacă vrei să fii iertat”
Acest imperativ este însă prea global, ca să nu fie și puțin vag. El este totuși un postulat al gândirii, care nu va înceta niciodată de a ne da de gândit, o treaptă spre plenitudinea pe care numai Domnul Iisus o poate ajunge. Credinciosul, homo viator, este în via, „pe cale” spre ea.
Imperativul iertării se cumpănește între o formă ipotetică, în care spiritul își poruncește lui însuși și o formă categorică, în care porunca se impune fără condiții din afară și este adoptată lăuntric. În această stare de incertitudine exemplul Domnului și porunca Lui sunt hotărâtoare. Iubirea și iertarea se împletesc în capodopera eliberării, a purificării. Domnul Iisus e prea desăvârșit pentru a fi doar un ideal exemplu impasibil al tuturor perfecțiunilor. El este real și prezent cu toată divina Lui iubire și cu toată neistovita Sa iertare în toate năzuințele spre puritate ale credincioșilor.
La forma ipotetică, imperativul iertării este privit ca un deziderat, ca un mijloc în vederea unui scop: „iartă, dacă vrei să fii iertat”. La forma categorică imperativul este întemeiat pe autoritatea lui Dumnezeu: „și ne iartă noua greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri… Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-vă și vouă Tatăl vostru cel ceresc. Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei VI, 12, 14-15). Într-un cuvânt: „iartă, ca să fii iertat”. Altfel spus: „iartă cum iartă Dumnezeu, fă ce face Dumnezeu și te vei asemăna Lui; te vei îndumnezei”.
Domnul Iisus insistă asupra iertării greșelilor referindu-se atât la forma pozitivă cât și la cea negativă, imitând iertarea la sfera relațiilor dintre oameni. Dar în convorbirea cu fariseul Simon, El arată că iertarea este în nemijlocită legătură cu iubirea: Domnul iartă pe femeia păcătoasă „pentru că a iubit mult” pe Dumnezeu. Spre uimirea celor de față El îi iartă păcatele, încât aceștia se întreabă: „Cine este acesta care iartă și păcatele?” (Luca VlI. 49). Ei știau că numai Dumnezeu poate ierta păcatele, nu știau însă că Mântuitorul este însuși Dumnezeu și că sub ochii lor se săvârșește ceva mai presus de toate prescripțiile tradiționale și de profeții; se descoperă lumii cel care avea să „ridice” toate păcatele ei.
– Creștinismul a fost definit ca „religia iubirii”
Iertarea Domnului se extinde și cuprinde toate păcatele omenești din trecut și din viitor. Păcatul este o povară strivitoare, atât de grea ca numai Dumnezeu o poate duce, iar Dumnezeu iartă fără condiții. Pentru El condițiile nu există. Căci iertarea cu condiții nu mai este iertare. Păcătoșii nu pot oferi lui Dumnezeu ceva în schimbul iertării, ceva care să valoreze și să echivaleze iertarea divină. Ei pot însă să ierte greșelile semenilor lor și să-L roage pe Dumnezeu să-i ierte. Iertarea divină este astfel climatul în care omul se încifrează în existență.
Domnul Iisus a venit să restaureze și să înnoiască totul: El a învins păcatul, moartea și iadul, împăcând pe Dumnezeu și lumea (II Cor. V. 19-21). EI s-a pogorât din cer și s-a înălțat la cer înscriind o verticală eternă care leagă cerul cu pământul, față de care dăinuirea umană descrie o linie asimptotică, nevoindu-se să se apropie cât mai mult de verticală și chiar să se identifice cu ea. „Calea” de apropiere este iubirea și odată cu iubirea și iertarea.
Creștinismul a fost definit ca „religia iubirii”. O definiție perfectă. Din punct de vedere logic este una dintre cele mai complete definiții din istoria logicii. Dumnezeu este iubire, a creat lumea și pe om din iubire, i-a adus mântuirea din iubire și din iubire îi poartă de grijă, i-a rânduit Biserica Sa din iubire. Biserica fără pată, fără păcate, nu însă fără păcătoși. Prezența continuă a păcătoșilor în viața Bisericii învederează necesitatea continuă a iertării. Catehismul observă cu adâncime că „toată cunoașterea și puterea dumnezeieștii Evanghelii se cuprinde în cererea: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi, iertăm greșiților noștri”. În adevăr, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, S-a întrupat și și-a dat sângele Sau pentru iertarea fărădelegilor și a păcatelor noastre. Tot spre iertarea păcatelor a așezat și Sfintele Taine”. Pe temeiul acesta creștinismul a fost tot așa de bine definit ca „religia iertării”. În context evanghelic Dumnezeul iubirii este deopotrivă și Dumnezeul iertării. Căci multe sunt păcatele noastre și „de vom zice că păcat nu avem, pe noi înșine ne înșelăm” (I loan I, 8). Persoana omenească păstrează încă în inimă amintirea sfințeniei pierdute, a nevinovăției pe care acum n-o mai are, dar pe care o caută cu înfrigurare. Din această perspectivă nimic nu i se poate întâmpla făpturii omenești mai măreț decât iertarea.
Dumnezeu nu poate fi implicat în nici un fel în căderea omului în păcat, nu se poate deduce că El știa mai dinainte de căderea lui Adam și totuși l-a făcut slab și expus căderii, Dumnezeu nu este la originea păcatului omenesc pentru că El este infinit bun, nu rău. El n-ar ierta. (Pr. Prof. Sebastian Chilea)