Când n-a mai contat, neamțul Schweinsteiger și-a dat drumul la joc. Junele mijlocaș nu și-a asumat responsabilități majore până la finala mică, mărginindu-se la a juca “politic corect”. Mai ales la o asemenea vârstă, se confirmă faptul că, în timp ce ignoranții au o siguranță de sine dezarmantă, înzestrații sunt roși de îndoieli.
Și cam atât despre meciul consolării. Aseară, la Berlin s-a jucat adevărata piesă. Cu ce deznodământ, puteți ști numai dumneavoastră. Eu am făcut un tur al presei italiene, din care am remarcat îndemnuri mobilizatoare, adică macaronarii își fac curaj singuri, fiindcă transpare o anumită teamă. Se leagă și de elemente colaterale de statistică. A fost Mondialul revanșelor eșuate, o bilă neagră. Dar învingătoarea medaliatei cu bronz a luat cupa în 9 cazuri din 13 – o bilă albă. Și tot așa! Nimeni nu-i subestimează pe francezi, îl elogiază pe Zidane, dar spun că nu e invincibil. În schimb, francezul Platini și-a dat neașteptat în petec, ceea ce mi-a sugerat alăturarea extravagantă din titlu. Mă molipsesc și eu de la statistică și observ că la acest turneu toți cei care și-au luat adversarii în bâză au băgat apoi coada între picioare. În viziunea zeflemitoare a lui Platini, Totti e un capricios, Grosso – un no name, iar Perrotta tot pe-acolo. Nici mie nu-mi place Perrotta, consider că pe postul său nu era neapărată nevoie de un truditor, s-ar fi putut descurca poate mai bine Fiore. Poate! Nici de la francezi nu-mi place Malouda, despre care nu pot afirma că e incolor doar din cauza pigmentului său! Nici pe Domenech nu-l apreciez deloc, dar dacă a triumfat, se știe că învingătorul umflă tot potul! Ideea este să nu se confunde antipatia cu subaprecierea. Dacă Platini a crezut că așa îi ajută pe ai săi, s-a înșelat. Dimpotrivă, i-a îndârjit pe italieni.
Un campionat mondial e ca o aniversare ținută pe 29 februarie. Știi că abia peste patru ani îi vei regăsi adevăratul spirit…
