Când te afli în fața mistrețului nu ai cum să nu simți un fior ancestral, pe care l-au simțit moșii și strămoșii noștri, încă din timpurile demult îngropate în negura istoriei, când vânătoarea era cheia supraviețuirii.
Puternicul animal, cu ochii mici, care lucesc în toate direcțiile, cu râtul în aer, fremătând ușor, cercetând eventuale primejdii, cu greabănul ridicat ca o creastă războinică, înaintează încet, cu o precauție parcă studiată.
Brusc prinde viteză, se repede spre mormanul cu porumb, înșfacă un știulete și fuge cu el în gură, într-o laterală, unde se apucă să-l molfăie cu poftă.
Fălcile-i trosnesc ca un malaxor, sfărâmând boabele de porumb, măcinându-le, cu o viteză uluitoare, iar zgomotul pe care îl face e ca un semnal transmis semenilor lui, la mare distanță. Curând, o forfotă ciudată cuprinde pădurea, freamătul frunzelor e acoperit de duduitul galopului, de trosnetul crengilor rupte, iar acea forță nevăzută, care îți răscolește simțurile, se apropie, învăluindu-te…
„Regina”
Am plecat spre Ocolul Silvic Marginea într-o zi frumoasă de toamnă, când soarele ne-a oferit încă un răgaz să ne bucurăm de atingerea sa călduroasă, înainte de a-și ascuți dinții și să ne facă în ciudă, în zilele geroase de iarnă.
Călăuza noastră, Georgică Botoșan, mare meșter în ale vânătorii, ne îndrumă mândru spre „Regina”, mașina cu care vom face o incursiune în Codrii Voivodesei.
„Ea e Regina Vânătorii, oriunde am mers cu ea, nu am dat greș. A umilit jeep-uri de zeci de mii de euro, care au rămas blocate prin pădure sau pe o pantă anevoioasă. Și iarna trecută am scos cu ea din zăpadă pe unul cu jeep, care s-a afundat în zăpadă, pe un drum forestier”, spune mândru Georgică, privind spre Dacia Papuc 1310, cu care străbate județul în lung și în lat încă din 2005, pe drumuri anevoioase.
Iar mașina, mulțumită de aprecierile sale, toarce ca o pisică (mai mult ca un motan, ceva mai zgomotos), dar zburdă spre destinație, ca purtată pe aripile vântului.
„Am dus oameni mari cu mașinuța aceasta… Scriitori, oameni politici, șefi de companii din Occident, unul nu s-a plâns de ea. Eram odată cu Roger Carter, scriitor, cutreieram culmile munților, ce mai, urcam ca pe casă… De vreo trei ori era să ne răsturnăm, dar el nu zicea nimic. El vorbea engleză, eu germană, dar ne înțelegeam”, începe o poveste Georgică, cu zâmbetul său șugubăț, de povestitor care e în stare să te facă să-l asculți ore în șir.
În jurul nostru, natura se laudă cu noile straie, de toamnă. De-o parte și de alta a drumului, arbori înveșmântați în galben, verde pal, cu frunze ruginite sau încă verzi, „zboară” pe lângă noi, în vreme ce pe dealurile împădurite, culorile toamnei se aștern ca o țesătură complicată, a unui meșter care, sătul să respecte regulile, s-a jucat cu toate nuanțele, amestecându-le într-un amalgam fermecător.
Povești vânătorești
Între timp, în mașină, povestioarele curg una după alta.
„Allan Smith, un alt scriitor american, stătea la pândă la urs, și-a pus lanterna la frunte și citea. A tot citit el și înainte, până a se întuneca, dar mai voia. Dar când i-am spus să stingă, că fuge ursul de lumina sa, m-a ascultat imediat, iar la 21.15 a și apărut ursul…”
Alți vânători, de pe meleagurile Spaniei, ni se alătură apoi în mașină, prin poveștile lui Georgică: „Odată a venit un grup de 12 spanioli, dar unul dintre ei nici nu a vrut să audă de mistreți. Voia doar urs, dar nu de oricare, ci numai de cel mare, de peste 300 de puncte. L-am luat pe spaniol, l-am pus în dreapta, unde stai mata acuma, și l-am dus la moșu’ Mehedeniuc, la Moldovița. Eu vorbeam în franceză cu el, îi spuneam de protecția muncii, când vine un băiat la noi și-mi zice: «Spune mie, că-i traduc eu, doar am lucrat în Spania». Moșu stătea, aplecat de ani, în fața lui. Spune-i că moșul acesta are 75 de ani, e născut în pădure și trăiește în pădure. Spaniolul nu zicea nimic. Îi zic – el pune urechea la pământ, aude ursul cum sforăie, te duce direct la el. Spaniolul nimic, dar pe moș îl bușea râsul. Am mers noi pe-o coastă, cu 15 gonași și trei câini – doi tineri și unul mare, care să-i învețe pe ceilalți meserie. Ăhăăăă, ăhăăăă! se auzea pe dealuri, pe unde umblau gonacii, dar cățeii tineri, în loc să ia urma vânatului, se jucau pe la picioarele noastre. Spaniolul mă întreabă: «Ce fac ăștia?» Eu îi fac semn să tacă – Nu vorbi, ei anunță că îndată vine ursul! Nu mai era mult și hăitașii se apropiau deja de noi, dar nici urmă de urs. Nu credeam că mai vedem ceva, când colo, numai ce apare ursul – hap, hap, în salturi mari, drept în fața noastră. I-am spus «Și!» și, dintr-un foc, ursul a fost jos. Eu făceam glume cu el, dar cred că el a ajuns în Spania, la el, ferm convins că este unul aici care aude ursul când doarme și că sunt niște câini care anunță când vine ursul, pentru că exact cum i-am spus, așa o fost. Așa ceva, să se potrivească, n-am mai pomenit. La întoarcere râdeam singur”.
Mistreții din „Codrii Voivodesei”
Aproape fără să simțim, am și ajuns la Horodnic de Sus, iar de la Hanul Voievozilor am făcut la stânga, pe un drumeag ferit, închis cu bariera pe care o ridică maistrul de vânătoare Gheorghe Vlăișan, cel care are în grijă peste 370 de exemplare de mistreți, 25 de cerbi și 20 de căpriori care cutreieră liberi cele 425,4 ha ale Complexul de creștere intensivă a vânatului „Codrii Voivodesei”, înființat de Direcția Silvică Suceava.
„Bine ați venit în împărăția mistreților”, spune Georgică Botoșan, conducându-ne pe drumul balastat, drept, care despică pădurea deasă în două, în vreme ce fagi înalți, zvelți, stau de strajă, de o parte și de alta. Întreg complexul este împrejmuit cu gard electrificat, pentru a ține la distanță prădătorii, inclusiv omul, dar și pentru a împiedica mistreții de aici să hoinărească în alte părți decât cele peste 400 de hectare de pădure pe care sunt stăpâni.
Străbatem la pas pădurea deasă, printre care sulițele soarelui pătrund cu greu, izbindu-se de frunze și de trunchiuri, până când ieșim la un luminiș. Aici e locul de întâlnire al mistreților, unde sunt răsfățați cu hrană, de la granule speciale, la porumbul hrănitor, dar și cu „suculente”, cum le zic silvicultorii – mere, cartofi, sfeclă de zahăr.
Festinul mistreților
Un grohăit ascuțit străpunge tăcerea serii care se lasă peste pădure și în poiană dau năvală turmele de mistreți, care ajung aproape în același timp, din mai multe direcții. Masculii dau năvală primii, cercetează terenul, iar din urmă, scroafele, însoțite de o mulțime de purceluși maronii, vărgați pe laterale, împânzesc poiana, în căutarea hranei.
În forfota generală, familiile de mistreți se amestecă, dar rivalitățile nu se uită.
Mistreții, cu creasta de pe spinare ridicată amenințător, îi țin la distanță pe ceilalți mai slabi, care au dreptul să înșface câte un cocean și să se retragă într-o parte să-l mestece.
Care nu ține cont de aceste reguli ori forțează prea mult apropierea se trezește atacat cu ferocitate.
Masivele creaturi se izbesc unul în celălalt, căutând să se împungă cu colții, se ridică pe picioarele din spate, încercând să se dezechilibreze reciproc ori că capete avantajul de a-l ataca de sus pe celălalt, iar când unul din ei cedează, celălalt îl fugărește mai înverșunat, dând că-l muște cu botul lung, căscat amenințător, cu măsele și maxilare puternice, care ar sfărâma și osul.
Guițatul speriat al celui învins marchează sfârșitul luptei. Învingătorul se întoarce fornăind mânios între ai lui, pe când învinsul se alătură altor singuratici, într-o margine.
Festinul mistreților, la îngânarea dintre zi și noapte, când Soarele și Luna se salutau reciproc la linia orizontului, atrage alți curioși. Din spatele nostru, tufișurile sunt despicate de doi mistreți uriași, negricioși, care se apropie cu prudență.
Unul din ei, cu râtul ridicat în aer, adulmecă împrejurimile și grohăie scurt, ca o avertizare.
Cred că ne-au simțit. Cei doi încremenesc pe loc, ascunși în tufișuri, iar după un timp se retrag tiptil. Pădurea e mare și are încă destulă hrană pentru ei.
Prietenia mistreților
În schimb, iernile pot fi extrem de dificile pentru mistreți, pentru că zăpezile prea mari sau gerul puternic, care pietrifică pământul, îi lasă fără hrană.
„Mistrețul nu-i un animal sociabil, mai ales în relațiile cu omul”, spune Gheorghe Vlăișan, maistrul de vânătoare al Ocolului Silvic Marginea.
Și totuși, există și excepții.
„De multe ori s-a întâmplat ca, în iernile grele, să vină în urma noastră, când le administram hrană. Ai un moment de satisfacție când vezi că cineva depinde de tine, că are nevoie de tine să supraviețuiască, iar el știe asta. În urmă cu cinci ani, au reușit să intre aici cinci urși, care au simțit că este hrană. Mistreții, când simțeau că intrăm în țarc, veneau la noi. Parcă voiau să ne spună că este cineva care-i deranjează. Evitau să se întâlnească cu ursul, dar pe noi ne considerau un aliat. Chiar așa și este. Ceea ce facem aici este să protejăm această specie, să o dezvoltăm, să asigurăm exemplare și pentru alte fonduri de vânătoare. Am dat de aici exemplare în toată țara, dar și în afara țării, pentru că mistreții de aici constituie o linie genetică deosebită”, mărturisește maistrul de vânătoare, cu vorba-i molcomă, liniștitoare. Iarna, când stratul de zăpadă este mare, nu doar că li se aduce hrană, ci sunt făcute și pârtii prin nămeți, pentru a le asigura accesul la apă, la locurile de hrană.
Aici, datorită condițiilor favorabile, familiile de mistreți sunt mai numeroase ca în alte părți.
Media este cam de patru purcei la o scroafă, dar sunt scroafe care au și câte opt-nouă purceluși, favorizate fiind de condițiile de hrană mult mai bune decât în alte părți.
Cu mistrețul în dinți
Umorul vânătoresc a devenit proverbial și ca urmare a numeroaselor întâmplări reale, în care vânătorii au salvat situația cu o glumă bună, spusă la timpul ei, sau prin povestirea, cu haz, a unor situații limită.
„Odată, la o vânătoare de mistreți, un vânător nu a nimerit nimic. Trage ăla, mistrețul nu cade. Trimit pădurarul să-i ia urma, când numai auzim cum trage. Se uită la mine întrebător.
Îi zic:
– A găsit mistrețul în care ai tras mata. Îl așteptăm să-l aducă.
– Cum îl aduce? mă întreabă el.
– În dinți îl aduce!
Când colo, vânătorul vine agale, fără nimic.
– Ai spus că aduce mistrețul….
– Păi, da, dar cu ce, îi zic, ridicându-i mustața pădurarului – nu vezi că are numai un dinte?
Vânătorul s-a întors, a zâmbit și n-a mai zis nimica”, își amintește Georgică Botoșan.
Tot el relatează o altă întâmplare cu mistreți, petrecută cu câțiva ani în urmă: „Într-o toamnă, am primit ordin de la Direcția Sanitar Veterinară, cu care suntem în colaborare de atâția ani, să participe și ei la acțiunile de recoltare a vânatului. Nu ne dădeau acte la timp, tot ne încurcau, să ne determine să-i luăm și pe ei cu noi. Într-o zi, la Ocolul Silvic Adâncata, am adunat 12 gonași, am plecat la circumscripția sanitar-veterinară și am chemat reprezentanții DSV la vânătoare – o doctoriță și tehnicianul veterinar. La primele trei goane nu a ieșit nici un porc. La a patra goană am pus doctorița să stea cu un inginer, iar eu am mers într-o laterală. Numai ce văd că apare un vier, negru și mare, ce dădea să vie spre mine. Îl întorc înapoi și, când colo, el se repede direct la doctoriță. Inginerul l-a împușcat – era imens, avea burta ca un crap, dar ea așa de tare s-a speriat, că până am ajuns la ea, era udă de spaimă. De atunci nu a mai vrut nici unul să vină cu noi, dar colaborarea dintre noi este foarte bună”.
