Împărăteasa Teodora, darul lui Dumnezeu pentru apărarea icoanelor și a Ortodoxiei

Istoria creștinismului a cunoscut în primul mileniu tulburări, frământări, unele cauzate și de încercările unor împărați bizantini de a înlătura cultul sfintelor icoane. Călugări și patriarhi, sfinți și împărătese au apărat cu prețul vieții cultul icoanelor. Împărăteasa Teodora alături de împărăteasa Irina sunt cele care au stabilit în urma sinoadelor cinstirea sfintelor icoane. Biserica noastră o pomenește pe Sfânta Teodora la 11 februarie.
Teodora, viitoarea împărăteasă a Bizanțului, s-a născut în orașul Elissa din Paflagonia (o regiune din nordul Asiei Mici), în jurul anilor 810-815, din părinți străluciți și evlavioși, de origine armeană. Mama Teodorei se numea Teoctista, iar tatăl său Marin și avea funcția de amiral în flota imperială. Pe lângă Teodora, aceștia au mai avut doi fii și trei fiice, toate căsătorite cu înalți demnitari de la curtea imperială constantinopolitană.
Călăuzită de mică de cuvintele Scripturii
Părinții au crescut-o pe Teodora la Constantinopol, unde a primit o înaltă educație. Fiind înzestrată cu o frumusețe deosebită, ea a fost remarcată și aleasă de trimișii noului împărat Teofil (829-842), alături de alte șase fete, pentru a-i fi aduse spre căsătorie. Tuturor fetelor împăratul le-a dat un măr și le-a invitat în ziua următoare din nou la palat, întrebându-le ce au făcut cu mărul. Șase fete au răspuns că l-au mâncat, a șaptea, însă, sfătuită de un stâlpnic din Nicomidia, i-a dat un uimitor răspuns. Această fată, Teodora, i-a spus, înmânându-i împăratului două mere, că: „mărul cel dintâi, talantul pe care Dumnezeu l-a sădit în mine, ți-l înapoiez neatins: este fecioria mea. Cel de-al doilea, asemenea dinarilor, este fiul pe care ți-l voi dărui“. Auzind acest neașteptat răspuns, împăratul a ales-o pe Teodora ca să-i fie soție, implicit împărăteasă. Această procedură de alegere a împărătesei era obișnuită în Imperiul Bizantin.
Împărăteasa Bizanțului cinstea în ascuns icoanele
La 4 mai 830, Teodora s-a măritat cu Teofil, la un an după ce el a ajuns împăratul Bizanțului. Au avut șapte copii: cinci fete și doi băieți. Dar căsnicia lor a fost umbrită de ura lui Teofil față de sfintele icoane și de prigoana lui asupra celor ce le cinsteau, aducându-le închinare. Teodora și-a sfidat soțul în această privință, continuând să cinstească în taină sfintele icoane împreună cu mama împăratului, Eufrosina, nepoată a Sfintei Irina. Aflând cu indignare că ordinele sale sunt încălcate chiar în palatul imperial, Teofil și-a mustrat aspru soția și a interzis fiicelor sale să-și mai viziteze bunica, retrasă între timp ca monahie la Mănăstirea Gastria, în afara Constantinopolului.
Edicte iconoclaste și teribile torturi
Considerându-se instrumentul proniei divine în lupta de stârpire a idolatriei, iconoclastul Teofil a emis două edicte ce prevedeau pedepse aspre împotriva iconofililor (cinstitorii icoanelor), primul în anul 831, al doilea în anul 838, care vizau distrugerea icoanelor. Au fost dezlănțuite persecuții cumplite, în special contra monahilor. De pildă, pe frunțile fraților Teodor și Teofan Graptul au fost înscrise cu fier încins versuri iconoclaste, iar lui Lazăr zugravul i-au fost arse palmele, spre a nu mai putea picta icoane. L-a numit patriarh de Constantinopol pe Ioan Gramaticul (837-843), dascălul său din copilărie, un iconoclast radical. Poreclit în derâdere de ortodocși „Iannes magicianul“ sau cu ebraicul Hylilas (Lucifer), Teofil a prezidat un sinod în Biserica din Vlaherne, în care s-a aruncat anatema asupra tuturor celor ce venerează sfintele icoane. Prigoana iconoclastă a luat brusc sfârșit odată cu moartea împăratului.
Împărăteasa care a iubit buna podoabă a Bisericii lui Hristos
Împăratul Teofil a murit la 22 ianuarie 842. Hristos a rânduit ca să domnească peste bizantini o cucernică și binecinstitoare împărăteasă, până când fiul ei de nici trei ani, Mihail al III-lea, avea să ajungă la vârsta potrivită conducerii imperiului. Împărăteasa era iconofilă, adică iubitoare a icoanelor, astfel că, odată cu moartea soțului, iconoclaștii și-au pierdut influența și au căzut în dizgrație. După cum se spune în viața ei, atunci când Teofil era pe patul de moarte, Teodora a dat la iveală icoanele ascunse. În clipele de pe urmă ale soțului său, ea l-a înduplecat să mărturisească, să cinstească și să sărute din tot sufletul icoanele. După ce și-a ascultat soția, Sinaxarul cel Mare ne spune că împăratul și-a dat cea din urmă suflare. Imediat s-a instituit o regență în numele moștenitorului tronului, copilul Mihail, formată din împărăteasa văduvă Teodora, frații ei Vardas și Petronas și Teoctist logothetul. Acum au început demersurile privind restabilirea cultului sfintelor icoane. „Împărăteasa cea împodobită cu cunună, dorind adevărata împărăție a lui Hristos“, dorea să așeze din nou în toate bisericile „icoana Lui cea neîntinată și chipurile sfinților“ (Triod, Duminica Ortodoxiei, Canon, Cântarea a 4-a). Ea a lucrat cu mare băgare de seamă. Mărturisitorii ortodocși au fost rechemați din exil și au avut o întrevedere cu împărăteasa, pentru pregătirea unui sinod. Acesta urma să restabilească cultul icoanelor și, la dorința Teodorei, să se încredințeze că fostul ei soț nu va fi anatematizat.
Dorind să izbăvească Biserica de „negura eresului“ din trecut, în luna martie 843, Teodora a convocat un sinod în Palatul Kanikleion (sediul cancelariei imperiale) din Constantinopol. Episcopii au întărit din nou hotărârile Sinodului VII Ecumenic (787) cu privire la venerarea icoanelor. Patriarhul Ioan VII Gramaticul a fost depus, iar Teodora a recomandat Sinodului să-l aleagă patriarh pe Metodie. La prima vedere, s-ar părea că Metodie a fost numit prin hotărâre împărătească; de fapt Dumnezeu a fost Cel care l-a ales pe acest om, care a fost surghiunit de către împăratul Teofil. Astfel, prin alegerea Sfântului Metodie, s-a reașezat pacea în Biserică. Deși Sinodul a aruncat apoi anatema asupra iconoclaștilor, totuși el a fost unul al reconcilierii. Drept-credincioasa Teodora, fidelă memoriei soțului ei, a cerut sinodalilor să-l cruțe pe acesta de anatemă și să facă rugăciuni fierbinți pentru iertarea lui, pretinzând că pe patul de moarte s-a închinat sfintelor icoane, căindu-se de greșelile sale. După rugăciuni fierbinți și privegheri săvârșite de patriarh împreună cu clerul și poporul, împărăteasa și patriarhul au primit în vis înștiințare că Dumnezeu l-a iertat pe Teofil. Mai mult decât aceasta, îndurarea Domnului s-a făcut vădită și printr-o minune: Patriarhul Teofil a depus pe masa altarului din Catedrala „Sfânta Sofia“ un tomos pecetluit cu numele tuturor împăraților iconoclaști. Înștiințat de înger de iertarea divină a lui Teofil, patriarhul, deschizând tomosul, nu a mai găsit numele acestuia, fapt care a umplut de bucurie inima Teodorei, ce a mulțumit fierbinte lui Dumnezeu.
Triumful Ortodoxiei și moartea împărătesei
Noaptea de sâmbătă spre duminică a fost petrecută în priveghere în Biserica Vlaherne, iar în dimineața de duminică, 11 martie, patriarhul Metodie dimpreună cu împărăteasa Teodora, cler și popor au pornit în procesiune spre măreața ctitorie a împăratului Justinian – Catedrala „Sfânta Sofia“, unde s-a săvârșit o festivă și înălțătoare Liturghie.
Întrucât sinodul de la Constantinopol s-a ținut în ajunul primei duminici a Postului Mare, iar restabilirea cultului icoanelor a fost considerată o nouă victorie a Ortodoxiei asupra ereziilor, s-a stabilit ca în fiecare an această duminică, numită Duminica Ortodoxiei, să comemoreze biruința Bisericii asupra ereziilor. Patriarhul Metodie al Constantinopolului a alcătuit un document cu denumirea de Synodicon, care cuprindea învățătura ortodoxă a Bisericii și condamna toate ereziile și pe toți ereticii, începând cu Simon Magul și sfârșind cu iconoclaștii. Acesta se citea din amvon de către citeți, în primă fază între „Sfinte Dumnezeule“ și Apostol, iar mai apoi la sfârșitul Utreniei.
La 13 martie 856, Mihail, ajungând la vârsta înțelegerii, a încredințat guvernarea unchiului său, Vardas, ridicându-l la rangul de Cezar. De-a lungul anilor, Vardas ajunsese principalul chivernisitor al treburilor politice și până la urmă, prin uneltiri, avea să își elimine sora din regență. Teodora dezaproba viața imorală dusă de acesta, deoarece se bănuia că trăiește cu nora sa care era văduvă. Astfel, după preluarea puterii, fiicele Teodorei, Tecla și Anastasia, au fost trimise la Mănăstirea Karinos, iar Teodora cu cealaltă fiică, Pulheria, au fost silite să intre la Mănăstirea Gastrion, mai târziu și prințesele de la Mănăstirea Karinos s-au alăturat mamei și surorii lor. Toate au fost apoi tunse în chipul îngeresc, Sfânta Teodora rămânând în mănăstire până la fericitul ei sfârșit, la 11 februarie 867.
Mai apoi Biserica Ortodoxă a canonizat pe cele două împărătese: Irina și Teodora. Sfânta Irina a convocat Sinodul al VII-lea Ecumenic din 787, iar Sfânta Teodora a asigurat triumful Ortodoxiei în anul 843.
(sursa: Ziarul Lumina)