În seara Vinerii din săptămâna a cincea a Postului Mare, Biserica a rânduit oficierea deniei slujbei Imnului Acatist, compus în opinia celor mai mulți cercetători de Sf. Roman Melodul. Ținta lui este să dezvolte credința Bisericii despre Persoana lui Hristos și despre maternitatea feciorelnică a Mariei, căreia i se accentuează desigur rolul tainei în mântuirea neamului ei, al neamului oamenilor. Despre timpul redactării, importanța și teologia Imnului Acatist în cele ce urmează.
Geneza Imnului Acatist
Conform Sinaxarului, geneza Imnului Acatist a avut loc la evenimentul din 7 august 626, atunci când cetatea Constantinopolului a fost eliberat în mod miraculos de atacul persanilor și al avarilor. Lemnul Sf. Cruci, precum și icoana „nefăcută de mână” a lui Hristos și veșmântul Maicii Domnului (depozitat la mănăstirea din Vlaherne, cartier al capitalei bizantine) au fost duse în pelerinaj prin întreaga cetate. Patriarhul Serghie a rugat poporul să facă rugăciuni fierbinți Maicii Domnului, ca sfânta cetate să fie salvată din mâna cotropitorilor. În semn de mulțumire față de victoria purtată de bizantini, în noaptea victoriei întreaga cetate a făcut slujbă de mulțumire cântând în picioare în biserica Fecioarei Maria din cartierul Vlaherne, Imnul Acatist. Prima mutare a Imnului Acatist a avut loc în secolul VIII, așadar de pe 7 august pe 25 martie, mutare făcută de patriarhul Gherman în virtutea legăturii intime a acestui acatist cu Buna-Vestire. Mai târziu, în secolul al IX-lea, poate în vremea patriarhului Metodie sau a lui Fotie, slujba Imnului Acatist se mută pentru ultima oară într-o sâmbătă de la sfârșitul Postului Mare (Ierom. Makarie Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, 2000, 369-70).
Imnul Acatist și ținta sa
Imnul Acatist este un condac liturgic, care – numai el – se cântă și astăzi întreg în tradiția liturgică vie a Bisericii ortodoxe. Condacul acesta se plasează din punct de vedere cronologic la sfârșitul secolului al V-lea și începuturile secolului al VI-lea, când în culmea gloriei era în Constantinopol Roman Melodul. Ținta lui este să dezvolte credința Bisericii despre Persoana lui Hristos și despre maternitatea feciorelnică a Mariei, căreia i se accentuează desigur rolul tainei în mântuirea neamului ei, al neamului oamenilor. Cea mai puternică forță literară a imnului se armonizează exclusiv cu problematica teologică, și desigur în așa mod, încât să nu se poată distingă una de cealaltă. De asemenea, mențiunea sa despre persoana Născătoarei de Dumnezeu se leagă în mod armonic de relația ei cu Persoana dumnezeiască pe care o naște Fecioara, și întreaga structură teologică în exprimarea imnului se îndreaptă către promovarea unei comuniuni eclesiastice, pe care Melodul o propune pentru întreaga umanitate prin întruparea Fiului prin Fecioară (Ioannis Kourempeles, Romanou Melodou Theologiki Doxa, Ekd. P. Pournaras, Tesalonic, 2006, 148-9).
Cuprinsul Imnului Acatist
Imnul Acatist conține 24 de strofe: 12 condace și 12 icoase. Ținând cont de conținutul lor, primele douăsprezece segmente aduc în discuție evanghelia copilăriei, așadar pornind de la evenimentul Bunei Vestiri până la prezența la vârsta de 12 ani a lui Hristos în templu, incluzând aici și episodul fugii în Egipt și căderea idolilor. Primele strofe sunt rezumate ale Evangheliilor după Matei și Luca, așadar aduc în perspectivă istoricitatea Fiului lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos, adevărata icoană a omului. Ultimele strofe sunt menționări teologice ale marelui mister al Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Pe de altă parte, imaginile Imnului Acatist sunt imagini ale preamăririi Fecioarei Maria, mama cea mai presus de mamă, „zid fecioarelor”, „făclie primitoare de lumină”, „locașul lui Dumnezeu-Cuvântul”.
Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!
Nicio strofă a icosului nu se termină decât cu o singură formulă: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară, iar fiecare condac se termină prin cuvântul de origine ebraică „Aliluia”, așadar Slăvit fie Domnul. La o prima analiză așadar, refrenele arată legătura indestructibilă dintre Domnul și Fecioara Maria, care s-a învrednicit de marele dar de a fi maica lui Dumnezeu-Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu. Fecioara este preamărită de Fiul prin întrupare și rămâne Fecioară prin nașterea Fiului. Ea este „pururea” Fecioară! Însă în imnografie și implicit în creștinism, Mama nu poate fi lipsită de Fiul și închinarea Mamei se adresează implicit și Fiului. De aceasta, în Imnul Acatist se creionează atât de profund starea de respect față de Mamă și de Fiul, al Fiului față de Mamă și al Mamei față de Fiul ei.
Mică „mostră” de Imn
Cântând nașterea ta, te lăudăm toți ca pe o biserică însuflețită, Născătoare de Dumnezeu, că locuind în pântecele tău Domnul, care ține toate cu mâna, a sfințit, a slăvit și a învățat pe toți să-ți cânte:
Bucură-te, locașul lui Dumnezeu-Cuvântul;
Bucură-te, sfântă care ești mai mare decât sfinții;
Bucură-te, chivot poleit cu Duhul;
Bucură-te, comoara vieții cea nedeșteptată;
Bucură-te, coroana cea scumpă a împăraților celor credincioși;
Bucură-te, lauda cea de cinste a preoților celor cuvioși;
Bucură-te, stâlpul Bisericii cel neclintit;
Bucură-te, zidul împărăției cel nebiruit;
Bucură-te, prin care se ridică biruințele;
Bucură-te, prin care se surpă vrăjmașii;
Bucură-te, tămăduirea trupului meu;
Bucură-te, mântuirea sufletului meu;
Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!
(Alexandru Prelipcean)
