Imnul Acatist – Muzica în spiritualitatea bizantină

Muzica este una dintre expresiile cele mai întâlnite ale rugăciunii, însoțind-o pe aceasta în majoritatea religiilor, deoarece unde cuvântul nu poate exprima întru totul un anume simțământ, cea mai sublimă formă de exprimare a sa este cuvântarea cântată sau singură muzica. Creștinismul moștenește, cel puțin în faza inițială, modelul de rugăciune iudaic, model în care muzica avea un rol proeminent. Sunt numeroase mențiunile biblice cu privire la cântare, chiar Mântuitorul presupunându-se că a cântat împreună cu ucenicii săi. Așadar, este de înțeles prezența în cultul privat sau public al primilor creștini a rugăciunilor cântate. Totuși este de remarcat distanța pe care creștinii o adoptă față de prezența instrumentelor muzicale, reticență bazată, se pare, pe asocierea instrumentelor cu imoralitatea sau idolatria, instrumentele fiind găsite în majoritatea templelor păgâne.
O altă sursă importantă a concepției creștine asupra muzicii, a fost cultura greacă în care creștinismul s-a dezvoltat, cultură ce și-a lăsat adânc urmele în majoritatea dezvoltărilor culturale creștine. Idealul creștin al frumuseții era foarte apropiat de Frumosul platonic, de simetria și obsesia grecească a ierarhiei și armoniei. Ideea pitagoreică asupra armoniei muzicii și universului, este o temă întâlnită în multe scrieri creștine, temă întâlnită cu predilecție la Grigorie de Nyssa spre deosebire de reticența fratelui său Vasile. Deși sunt puține operele care tratează cu exclusivitate subiectul muzicii, se poate vorbi totuși de o teologie patristică a muzicii. Exegezele la textul Vechiului Testament, ating inevitabil acest subiect. Deși instrumentele sunt prezente, nici un părinte nu le recomandă pentru uzul cultural al comunităților, existând de altfel și un argument filosofic al preferării vocii umane, Aristotel afirmând că aceasta produce mai multă plăcere decât instrumentele. Vocea umană era considerată o jertfă bineplăcută adusă Creatorului și pornind de la această idee, cultul creștin s-a dezvoltat pe aceste coordonate. De altfel, este cunoscut un singur moment al anului când instrumentele erau folosite în Biserică, și anume ajunul Nașterii Domnului, când polihroniile basileului cântate la străni erau acompaniate instrumental. Desigur era un fenomen izolat și nu-l putem integra propriu-zis în cult, chiar dacă avea loc în Biserică.
– Frumusețea muzicii atrăgea oamenii, familiarizându-i cu învățătura de credință exprimată în cântări
O poziție diferită asupra utilizării muzicii a venit dinspre rigorismul monahal. Oficiile monahale aveau un pronunțat caracter catanictic, auster, penitențial, iar argumentul invocat era cel al risipirii minții. Pe de altă parte, oficiul catedral – urban utiliza muzica, Biserica având și o investire specială a celor ce cântau în străni. Frumusețea muzicii atrăgea oamenii, familiarizându-i cu învățătura de credință exprimată în cântări. Una din caracteristicile esențiale ale cultului ortodox este prezența învățăturii dogmatice, întregul cult fiind teo-doxologic.
Una dintre extremele care trebuiau evitate era aceea a excitării simțurilor prin muzică, și la acest nivel opoziția monahilor era puternică. Întrebarea care se punea era a modului în care să fie executată cântarea, astfel încât muzica să fie atrăgătoare, să atragă sufletul și să ridice mintea la contemplarea lui Dumnezeu, evitând melodramatismul, deoarece nu plăcerea oamenilor era scopul principal. Din astfel de problematizări și evoluții s-a născut un stil propriu bizantin, un stil riguros ascetic, monolitic și echilibrat. Imnograful trebuia să imite formule prestabilite, ecouri ale imnurilor cerești, aceasta corespunzând unei concepții mai largi asupra artei (platonică și neoplatonică) conform căreia inspirația era graduală și ierarhică. Nu întâmplător formulele de intonare a ehului care deschid fiecare glas se numeau apechema care înseamnă ecou, ecou al muzicii cerești. Sigur, această muzică nu a apărut din senin. Unii specialiști văd originea muzicii bizantine în vechile ehuri grecești, în vreme ce alții le plasează în spațiul sirian. Oricare ar fi originea modurilor bizantine, muzica psaltică s-a edificat într-un sistem monumental și de ce nu, original, expresie a bogăției și fastului liturgic bizantin.
Pentru exemplificare am ales o creație de geniu a imnografiei bizantine, anume Imnul Acatist. Înainte de analiza acestui imn trebuiesc menționate câteva aspecte ale cultului marial în Bizanț. Maica Domnului s-a bucurat de o cinstire deosebită din partea creștinilor încă de la începutul Bisericii înregistrându-se chiar și o bogată prezență iconografică a ei. Cultul marial a înregistrat o adevărată explozie după rezolvarea controversei nestoriene. Din moment ce Biserica se exprimase prin cel mai important organ al ei – sinodul ecumenic, nu a mai putut fi pusă nici o stavilă în eflorescența imnografiei și a cinstirii de care se bucura Născătoarea de Dumnezeu.
Constantinopolul era prin excelență cetatea ei he Polis sou, cetatea care avea cele mai multe biserici și locașuri închinate Maicii Domnului, unde se păstrau relicve care i-ar fi aparținut, în care se afla vestita biserică a Vlahernelor, locul în care, prin excelență, Născătoarea de Dumnezeu împărtășea binecuvântările sale. Orice pelerinaj în cetatea regină trebuia să cuprindă între obiectivele sale locuri sau relicve ce aveau legătură cu Maica Domnului. Au existat desigur și ușoare exagerări, texte în care era numită Dumnezeu (Kai meta ton Theon Theos philanthropos), în care i se cerea să dăruiască viață veșnică „căci nimeni nu se mântuiește decât prin tine” etc.
– Imnul Acatist – cel mai vestit imn închinat Maicii lui Dumnezeu
Unul dintre cele mai vestite imnuri închinate Maicii lui Dumnezeu, și care s-a păstrat integral este Imnul Acatist. Numele acestuia este format din a privativ adăugat verbului kathizomai care înseamnă a sta jos, a ședea. Așadar, numele explică practica de a sta în picioare în timpul recitării acestuia. Este compus din 24 de strofe, formând un acrostih, procedeu poetic întâlnit în literatura bizantină. Paternitatea sa este necunoscută, însă există o serie de teorii cu privire la ea. Sinaxarele bizantine îl atribuie patriarhului Serghie al Constantinopolului sau lui Gheorghe Pisides, hartofilax al Sfintei Sofii. Versiunea latină a Sinaxarului vede pe patriarhul Gherman al Constantinopolului ca autor. Alți specialiști au presupus că Fotie l-ar fi compus.
Sinaxarul menționează în ziua de 7 august 626 atacul perșilor și al avarilor. Cu acest prilej patriarhul Serghie ar fi condus o procesiune care a cântat toată noaptea acest Imn, fiind izbăviți în mod miraculos de atacatori, minune pusă pe seama Maicii Domnului. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Serghie a fost numărat între posibilii autori. După ce sărbătoarea a fost transferată în sâmbăta din a V-a a Săptămână a postului pascal, sinaxarele menționează și alte izbăviri de asediu.
Analizând profunzimea și construcția imnului, unii autori au atribuit imnul lui Roman Melodul. În acest caz s-ar explica faptul că le era cunoscut locuitorilor capitalei, din moment ce relatarea spune că l-au cântat toată noaptea. Probabil doar condacul inițial „Apărătoarei Doamne” a fost adăugat în acea seară.
Chiar și această teorie a fost criticată, imnul fiind plasat de către unii specialiști înainte de Roman Melodul.
Imnul se deschide cu un prooemium care menționează minunea izbăvirii de asediu. Traducerea literală este: „Generalissimei apărătoare, ca una ce am fost izbăvită de lucruri cumplite, cele de biruință aduc ție, Născătoare de Dumnezeu, ca niște mulțumiri, eu, cetatea ta. Ci ca una ce ai stăpânire nebiruită, din tot felul de nevoi slobozește-mă, ca să strig ție: Bucură-te Mireasă nemiresită!” (Ionuț Mavrichi)