Tot anul s-au jucat de-a revoluția. Cu plastice lovite de caldarâm, lupte cu gardurile, patetisme de Facebook, plimbări agale în zile fixe, lideri falși, idei puține și fanatice, păpușari într-o rână, care-și râdeau de ei.
Trăgătorii de sfori au avut de ce să fie mulțumiți: s-au mai deschis niște supape sociale, furiile s-au mai răcorit într-o hărmălaie sterilă. Drept este și că, de când a venit frigul, păzitorii fără teamă și prihană ai adâncurilor neatinse de aur și gaze au cam rărit-o. Pe când un pus de-a curmezișul în apărarea petrolului din Marea Neagră, de exemplu?
Până la alte idei despre cum „uniți, salvăm” orice, când a coborât și Revoluția în stradă, cocârjată și iremediabil tristă la doar 24 de ani, s-a mai auzit doar răcnetul anual al lui Dincă Gogoșaru’. Și s-a consumat o ultimă imitare, din partea unei adunări pestrițe care voia „jos” tot , fără să știe ce pune în loc.
În curgerea timpului, când se adună aceia care nu s-au jucat de-a revoluția, dar au făcut Revoluția, rândurile sunt tot mai rare. Câte o mână de oameni, pe ici-pe colo. Atunci erau frumoși și nebuni. Acum sunt pierduți în inexorabile dezamăgiri. Prea secați ca să mai imite entuziasmul și speranța.
Entuziasmul este însă imitat cu succes și zăngănit ca de scoici goale de către șefimea momentului. În curgerea timpului, care dintre ei își mai amintesc, din complezență, de Revoluție o fac tot mai ipocrit și gol. Și tot mai nepăsători față de propriul ridicol. Fără chef de a coborî în stradă (cheful e planificat doar la date rotunde), căci acolo oamenii secați de speranțe i-ar lua cu un sănătos „huo!”.
Tot în curgerea timpului, a rămas o singură constantă, care nu poate fi imitată: cea a crucilor albe, cu chipuri tinere și priviri idealiste. Nimeni, dar nimeni dintre zăngănitorii de plastice, fețe palide de „gherilă” urbană, nu și-ar da viața. Cu seninătate, cu sublimă inconștiență, pentru ceva atât de inefabil: libertatea, eliberarea de rău.
Azi, Revoluția mai este apărată doar de șirurile de cruci albe, cu chipuri tinere și priviri idealiste. Ei nu îmbătrânesc niciodată și nu se predau niciodată.
Azi, ultima frontieră este spiritul acelui 1989. Când spiritul Revoluției va fi înfrânt, ultima frontieră va cădea și dincolo de ea este doar uitarea ireversibilă.
Azi, cea mai periculoasă întrebare, pe care au dreptul să și-o pună aceia care au făcut Revoluția și nu au dreptul să și-o pună imitatorii de revoluții este: a meritat?
Și dacă nu va mai fi o altă Revoluție este pentru că nu va fi meritat să fie.
Indira CRASNEA, indira@mediafax.ro
