„Îmi retrag cuvintele”

Prestigioasa editură ieșeană „Polirom” trimite în librării încă o carte semnată de Victor Suvorov, autor despre care am mai scris în această rubrică (vezi „Epurarea”, în 2011).
Noul volum poartă titlul „Îmi retrag cuvintele” și continuă preocupările lui Suvorov (căruia i-am putea spune „Kremlinolog”, sau „sovietolog”) de demitizare și de re-așezare a faptelor istorice pe temeiul realităților autentice, fiind preocupat de perioada celui de al doilea război mondial, cu precădere de evenimentele ce au marcat destinele Armatei Roșii. Suvorov a fost ofițer de informații al temutului GRU, a „defectat” (oribil termen!) în Anglia în 1978 și, de atunci, investighează arhivele acum deschise de o parte și de cealaltă a fostei cortine de fier, publicând mai mult de zece cărți extrem de documentate și scrise cu remarcabil nerv polemic.
Cea apărută acum contestă statutul de erou național conferit lui G.K. Jukov, „marele strateg” ce ar fi contribuit decisiv la înfrângerea Germaniei hitleriste.
Ei bine, veți spune, pe cine mai poate interesa acum, la șapte decenii după încheierea războiului, o astfel de temă? Cu atât mai mult la noi, unde am întâlnit tineri care n-auziseră de Lenin, darămite de Jukov? Un anume interes ar exista, poate chiar major, câtă vreme cartea demonstrează limpede că istoria o fac și o scriu învingătorii și că mecanismele dezinformării „de stat” funcționează din plin și în zilele noastre, creând mituri false și fabulând cu vinovată premeditare. Aceste mecanisme le dezvăluie Suvorov, demonstrațiile lui strict documentate aducând până dincolo de pragul ridicolului ifosele, orgoliile și pretențiile unor eroi de carton, croiți din minciună propagandistică oficializată și din slugărnicie scriitoricească.
Se pare că rușii resimt cronic nevoia de țar – dacă nu la propriu, barem la figurat, fie și numai ca răposat geniu tutelar al cutărei perioade. Cum pe Romanovi i-a împușcat Lenin, și pe Stalin l-a decredibilizat total Hrușciov&comp., și cum alde Cernenko, Brejnev, Gorbaciov, n-aveau „stofa” necesară unei astfel de candidaturi, a fost creat, cu sârg și în timp, mitul Jukov: iată eroul care a salvat Uniunea Sovietică, iată modelul modelelor, popor, slăvește-l!
Ca orice mare comandant de oști, Jukov și-a scris memoriile, o primă ediție apărând în timpul vieții autorului. Dacă nu le scria, filosof rămânea! În 1990 a apărut cea de a zecea (!) ediție, cu de două ori mai multe pagini, fiindcă, se spune, au apărut între timp documente noi și, desigur, a dispărut cenzura mutilantă. Numai că în multe cazuri, adăugirile contrazic flagrant ediția primă și înșiră minciună după minciună (Jukov comentează și evenimente petrecute… după moartea sa!), care, desigur n-au cum fi atribuite autorului, ci cohortei de istorici militari dornici să „umfle” apoteotic o imagine deja supradimensionată, astfel permițându-i lui Suvorov să-și plaseze lovitura de ac ce dezumflă balonul propagandistic. Inadvertențele evidențiate de reeditările succesive sunt atât de multe, încât ne este pur și simplu imposibil să ne referim barem la cele mai gogonate.
Câteva, totuși: Jukov scrie că în ziua X, la ora Y, a fost primit de Stalin, care i-a spus că… așa și pe dincolo. Simplu, Suvorov ia la cercetat registrele primirii la Stalin și constată că generalul (apoi mareșal) nici n-a intrat, în săptămâna respectivă, pe poarta Kremlinului (iar situația se repetă)! Cea mai mare „basnă”: Jukov susține că URSS a fost total nepregătită de război în 1941, când au atacat-o nemții. Toate statisticile demonstrează, însă, că Armata Roșie dispunea de mai multe (și mai performante) tancuri decât toate țările europene luate la un loc, mai multe avioane, piese de artilerie, nave ș.a.m.d. Tot el scrie că n-a ordonat niciodată împușcarea dezertorilor, dar sunt reproduse dispozițiile lui scrise care ordonau nu numai împușcarea „lașilor”, ci și, în totalitate, a familiilor acestora!
N-aș vrea să trec, apropiindu-mă de încheiere, peste o scenă ce pare a avea anumite rezonanțe în actualitatea românească de azi. Jukov, cel neșcolit întru armată, obișnuia să-și umilească bădărănește subordonații cu orice prilej și în orice împrejurare, disprețuindu-i mai ales pe absolvenții Academiilor militare de prestigiu. Pe generalul Leșcenko l-a întrebat ironic: „Ați terminat, probabil, Academia?” Răspuns posibil: „Eu, da”. Replică la fel de posibilă: „Dar n-aveți experiența mea.” Eventual răspuns: „Asta se poate dobândi. Altele, nu.”
Păcat că, din timorare, astfel de răspuns logic n-a fost dat nici atunci, și, într-o împrejurare oarecum asemănătoare, nici acum.