Îmbogățind mereu pe alții

Toată țara e împărțită în multe tabere. Cei care rezistă și cei care nu. Cei pro și cei contra. Cei mulțumiți și cei nemulțumiți. Cei disciplinați și cei care contestă orice. Asistații și cei care muncesc pentru ei. Și exemplele pot continua. Societatea e ruptă în bucăți. Divizată. Vorbe multe, fapte puține. Promisiuni. Vrăjeli și manipulare. Nu ne dăm seama, dar mergem ca oile încotro bate vântul.
Ne urâm unii pe alții. Ne invidiem. Ne bârfim. N-am recunoaște adevăratele valori nici dacă ne-ar trage de mânecă. Toți ne pricepem la orice. Toți avem opinii. Ne încordăm mușchii pe net, dar în viața reală nu suntem în stare nici să trecem strada corect. Îmi e lehamite de atâta prostie. Îmi e lehamite de atâtea „opinii”. În special când sunt emise de neica nimeni. Ăștia care nici măcar în domeniile în care lucrează nu excelează. Mediocritate și superficialitate. Astea guvernează acum modul de gândire și comportament al societății.
Sunt trist când mă gândesc la exodul din ultimii ani. Sunt trist când văd că absolut nimeni din cei care ar trebui să ia decizii nici măcar nu-și bate capul. Suntem patrioți doar când e vorba de vreun meci de fotbal. Prilej pentru a umple terasele, a ne îmbăta ca porcii și a guița pe urmă. A doua zi însă suntem gata să ne furăm unii pe alții în continuare.
Vindem pe câțiva lei pământul fertil al țării, dar ia să vrem noi să cumpărăm terenuri asemănătoare în Olanda, Elveția sau Germania. Să vezi atunci cum suntem tratați. Grânarul Europei a ajuns să importe grâu. Să nu fie capabil să-și hrănească populația. Agricultură nu. Industrie nu. Armată nu. Pe ce naiba să te bazezi atunci când mergi să-ți negociezi locul în Europa? Pe farmacii, biserici, bănci și crâșme, nu?
Așa-mi plac mie ăștia care contestă orice, dar habar n-au ce să pună în loc. Ia mergi tu, firmă românească, și încearcă să tai păduri în Germania. Sau în Franța. Sau oriunde vrei tu. Să vezi ce șpiț în anumite părți ale corpului îți iei. Faceți crize de nervi că s-au scăpat unii și au spus adevărul. Adevărul ăla despre Europa cu mai multe viteze. Asta e realitatea. Suntem cetățeni de mâna a șaptea. Numai cu obligații de plată. Cu obligații de a consuma furajele de mâna a șaptea care ni se aduc prin magazine. Din import, normal. Că noi nici mere nu mai avem. Nici struguri. Nici legume. Cât de curând o să importăm și urzici. Și păpădie. Și gălbenele. Și mușețel.
Ah, Doamne! Unde sunt liderii ăia care să aibă sânge să mai și bată cu pumnul în masă, nu numai să stea ca slugile? Ce vreți, bă, de la noi? Să vă plătiți birurile, să importați ce vă spunem, să nu ne faceți concurență, să consumați rebuturile noastre. Aha. Bun. De acord. Cam despre asta este vorba. Restul e vrăjeala obișnuită cu normele europene, cu drepturile minorităților și #rezist anticorupția, bineînțeles.
Orbi, surzi și proști suntem în țara care nu produce decât milionari de carton. Totul e un monopol al marilor puteri, al marilor firme transnaționale, al ocultei, nu-i așa? Nu! Tot marasmul ăsta în care ne zbatem e rezultatul prostiei și delăsării noastre. E rezultatul mămăligii care nu explodează. Avem noi vreun lider care să spună că „Vom face România puternică din nou!”? Nu avem. Și la ce degenerație vine din urmă, nici nu vom avea. Dar oare am fost noi vreodată puternici sau mari?
Dacă ești patriot în vremurile astea, dacă îți susții cu vehemență valorile tradiționale, ești blamat. Ca intolerant. Extremist. Și cine știe câte altele. Ca să fii aprobat și chiar protejat trebuie să faci toate astea ca minoritate. Unitate în diversitate pe naiba. E un alt fel de sclavie. Mai mascată. Acum putem să ne exprimăm opiniile patetice și lipsite de fond doar pentru a acoperi zăngănitul lanțurilor cu care suntem încătușați. Ca să avem măcar iluzia libertății. În rest tragem zilnic la ramele galerei care ne duce spre nicăieri, îmbogățind mereu pe alții.
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie? Să fii stăpână în țara ta. Să-ți poți hrăni și ține acasă poporul. Că prea rătăcește prin deșert fără să fie nimeni capabil să-l ducă în țara lui.