Îmbătrânim nu sub povara anilor, ci a prea multor dorințe

Cobor adânc în inima mea, spre a vedea cine sălășluiește într-însa în afară de mine și de Tine, o, Dumnezeule Veșnic! Și mă umplu de teamă, aflând legiuni de străini luptând pentru părticele din inima mea. Am aflat tot atâția în inima mea pe cât timpul cuprinde suflete omenești și neomenești de la căderea lui Adam.
Și atunci am înțeles de ce inima mea a obosit și nu Te poate primi nici pe Tine, nici pe mine, în cămările sale, ci în schimb ne împinge spre cele din afară, împingându-și proprietarii în afară, spre marginea proprietății lor. Chiar înainte de a fi ieșit din pântecele maicii mele, lumea cu dorințele ei sălășluia în mine.
Obișnuiam să plătesc scump și prea scump pentru orice lingușire a lumii. Îmi rupeam mereu câte o bucățică din inimă și i-o ofeream drept răsplată, până când în cele din urmă mi-am dăruit întreaga inimă lumii, iar lingușelile au început să devină obositoare pentru mine. Bătrânii mi se plâng de anii lor, spunând: „Inima noastră a îmbătrânit sub povara multor ani”. Cu adevărat, bătrânilor, inima voastră n-a îmbătrânit sub povara multor ani, ci sub povara multor dorințe.
Și așa, când singur îmi povățuiesc inima, îi spun: Desparte-te de ziua de ieri, fiindcă ea s-a rupt deja de tine, toate acele obiecte de care dorințele tale erau legate de ziua de ieri, nu mai există azi. Unele dintre ele s-au schimbat, pe altele boala le-a desfigurat, și altele deja au murit. Nici obiectele dorințelor voastre de mâine nu există.
(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida și Jicea, Rugăciuni pe malul lacului, traducere din limba engleză de Paul Bălan, Editura Anestis, 2006, pp. 90-91, Doxologia.ro)