Imaginea contează!?

Privim în jur, citim ziare, cărți, reviste culturale sau tabloide, care de multe ori dau realității diferite chipuri, fie idealiste, fie pesimiste, fie echilibrate.
Invadați de această diversitate a așezării realității am ajuns să ne ascundem de multe ori în fața unei imagini. Ne aruncăm în discuții, zâmbim frumos și înjurăm pe la spate, ne mințim sau îi mințim pe alții. Și toate astea pentru ce? Pentru a căpăta un strop de atenție. Pentru a reuși să fim lăudați de unii sau de alții. Pentru a ne face „publicitate”. Pentru a fi văzuți bine de niște indivizi pe care ajungem până la urmă să nu-i mai vrem în jurul nostru, să nu-i mai suportăm tocmai pentru că după ce au văzut ce era de văzut la noi, sau ce voiam noi să vadă, nu mai găsesc nimic interesant.
Toate acestea se întâmplă până la urmă pentru că la cei mai mulți doar imaginea contează.
Însă acest tip de fals idealism și fals triumfalism, în schimbul recunoașterii stării reale, a dăunat întru începuturi fariseilor, care se străduiau de altfel cu timp și fără timp să își păstreze o imagine nepătată. Și ce au pierdut până la urmă? Apropierea de Hristos, de Cel pentru care își zidiseră cu atâta osteneală imaginea. În fața Mântuitorului Hristos contează imaginea omului lăuntric și mai puțin cea zidită artificial. Contează imaginea reală, ancorată în faptele și realitățile noastre.
„Ne regăsim în comportamentul fariseic al fiului care este nemulțumit”
Poziționarea celor două duminici (a Vameșului și a Fariseului, și a Fiului risipitor) înaintea începerii Postului Mare e ca un semnal pentru cei care, postind, s-ar putea îndreptăți că li se cuvine mai mult decât celor ce nu se angajează în călătoria postului. Luca ne înfățișează exemple evanghelice, care ne arată că ierarhiile stilistice (oameni buni, drepți, curați, cu poziții sociale înalte) pe care le fac oamenii sunt inversate în logica dumnezeiască. Cu siguranță, toți oamenii de astăzi ne regăsim în comportamentul fariseic al fiului care este nemulțumit de faptul că tatăl își revarsă darurile sale peste cel ce era considerat nevrednic, aceasta chiar în detrimentul lui, al celui bun și drept. Ne smintim datorită faptului că Dumnezeu rabdă anumiți preoți, slujitori ai Lui, deși noi bănuim că sunt netrebnici, ne smintim că o anumită persoană s-a apropiat de potir și s-a împărtășit, deși noi credem că e foarte păcătoasă, ne smintim când vedem săracii și bolnavii la ușa bisericii, căci pe aceasta nu au dreptul să intre decât „cei credincioși”, într-un final de ce ne smintim?
Ne smintim de mila nemăsurată a lui Dumnezeu, care primește și-i rabdă pe toți, și peste toate acestea îi împărtășește de aceleași daruri ca și pe cei a căror imagine este într-un continuu update. Ne clădim permanent imaginea într-o formă sau alta, dar de cele mai multe ori calculăm doar timpul creat, nu veșnicia și iubirea care într-o clipă l-au făcut teolog pe tâlharul de pe cruce, care s-a căit. Prin aceste pilde ale „îndurării divine” avem în față o replică la atitudinea foarte ostilă, fariseică, a celor care se bucură singuri de imaginea lor imaculată, iar în marele lor delir își închipuie un dumnezeu numai al lor, un dumnezeu care ar putea să privească în mod nepăsător pierderea celor mulți.
„Desfătați-vă toți de ospățul credinței, de bogăția bunătății”
Într-o societate a ratingului, a economiei de piață, a esteticului, creștinul care se sârguiește mult și astfel își capătă și o bună imagine nu greșește în mod obligatoriu, ba, mai mult, surprinzător, poate converti toate aceste concepte moderne spre bucuria lui și a celor din jur, dar este supus permanent și riscului îmbolnăvirii.
Îmbolnăvirii de neputința de a sărbători, apărându-i inacceptabilă participarea la un rai unde „vițelul este mult”, unde rama dispare – un rai al „goliciunii”. Nu poate să sufere nedreptatea îmbrăcării veșmântului mântuirii și împodobirea cu haina veseliei a celor goi, nestilizați spiritual, care aud chemarea: „Desfătați-vă toți de ospățul credinței, de bogăția bunătății”.
(Diac. Ciprian BÂRA)