Iluzii și deziluzii

Câteodată este mai profitabil să nu citești o carte în chiar momentul apariției, prilej prea sărbătoresc, când nelipsitele lansări festive îngăduie, ba chiar și obligă, la metamorfozarea demersului critic în generos și entuziast act de „promotion”. Iar când este vorba de memorialistica ultimei jumătăți de veac („Contemporanii sunt cei mai răi istorici” – spunea Eminescu), o lectură întârziată poate pune în evidență ochiurile sărite din împletitura argumentației: mereu, timpul impune corecturi, revelații și precizări, unele reparatorii, altele cu efecte pur și simplu hazlii. O carte cu adevărat admirabilă, „Între linii”, de Eugen Mihăescu, „revăzută și adăugită” la ediția a doua (2011), am găsit-o târziu – mai bine! Autorul, care nu este un fitecine, ci un intelectual rasat, membru de onoare al Academiei Române, fost ambasador al României la UNESCO, grafician cunoscut și prețuit în toată lumea, izbutește să-și facă singur o farsă de zile mari: aserțiunea lui potrivit căreia tot ce se-ntâmplă acum în țara asta, fie (mai niciodată!) bine, fie (totdeauna!) rău, se datorează fostei Securități (dacă moare o capră la Strehaia, de vină e-o cabală securistă) este comic, involuntar și hazos confirmată de faptul că și l-a ales ca prefațator al cărții pe Alex. Stoenescu.
La data trimiterii opului la tipar încă nu se aflase că Stoenescu a fost unul dintre cei mari harnici informatori ai Securității, consistent stipendiat pentru avalanșa de turnătorii. Dramatic i se confirmă autorului suspiciunea! Cu adevărat prețioasă în cartea lui Mihăescu este portretistica: mai toți cei care au moșmondit prin politicalele românești, fie de stânga, fie de dreapta, și-s și acum arhiprezenți pe sticla televizoarelor, au parte de consemnări întemeiate pe revelarea a ceea ce publicul niciodată nu vede: mafia culiselor. Mihăescu, mereu acționând în preajma lui Ion Iliescu („om politic, nu om de stat”), a fost nu numai martorul incomod, ci, adesea, s-a amestecat în sumedenie de manevre, pledând pro sau contra și determinând evoluții la nivel înalt în care nimeni nu i-ar fi bănuit implicarea.
Pe mai bine de un sfert din „eroii” cărții i-am cunoscut direct, unii mi-au fost prieteni și s-au călătorit la cele veșnice (Buhoiu, Vieru, Buzura, Sorescu ș.m.a.); n-aș spune că fișa lor portretistică e departe de realitate. Timpul a validat majoritatea caracterizărilor, dar a știrbit altele. Pe grobianul general de mingi Ilie Năstase îl creditează cu „o noblețe naivă”: „sub aspectul său neglijent de băiat de cartier se ascunde o mare finețe” etc., etc. Finețea „băiatul de cartier” s-a revelat deplin în scandalul ce a oripilat lumea tenisului, un sport „al domnilor”, în care vulgaritatea golănească nu-și are nicicum locul. N-am fost și nici nu voi vreodată fan Patapievici, dimpotrivă chiar, dar Mihăescu îl execută și-n 2011 după un clișeu regretabil împământenit („cadavrul Eminescu din debara”) a cărui veridicitate se cuvenea s-o verifice prin simpla lectură a textului incriminat. În care, de fapt, Patapievici îi condamnă pe „ai noștri tineri” ajunși în occident și dispuși să-l taxeze astfel pe poetul nostru național. Adică, taman pe dos!
Altfel, cartea este pur și simplu seducătoare: o scriitură impecabilă, de ales nivel intelectual și de mare interes și acum, și oricând. E-o radiografiere aspră a unei lumi „care nu merge înainte decât cu șuturi în fund”, unde totul se negociază sub imperiul interesului personal imediat (la Ministerul de Externe – o spune un fost diplomat! – „fiecare angajat, de la șofer la ambasador, trebuie să plătească un tribut de mii de euro conducerii Ministerului”), legitimitatea „aleșilor” este mai mult decât precară, dreapta și stânga sunt o apă și-un pământ, iar accesul la democrația autentică, mereu barat de precaritatea și labilitatea caracterelor („democrația nu se ia ca gripa, ci se cuvine cultivată vreme de secole, precum gazonul englezesc”). Toți cei pe care i-a servit l-au dezamăgit. Pe Iliescu, cel care l-a copleșit cu onoruri, a ajuns să-l deteste, pe Constantinescu, cel care l-a decorat, îl consideră neavenit, iar pe cel care l-a trimis în Parlament îl gratulează după cum urmează: „Numele lui Vadim Tudor nu mai trebuie rostit. Ca acela al demonilor care sperie vitele, acrește laptele și face gravidele să lepede”.
Apare marea întrebare: ce a căutat inocentul Mihăescu în acest univers al imposturii? Poate fi suspectat de autoaprecierea unui ego hipertrofiat: el este rafinatul și patriotul, ceilalți, aproape in corpore, semidocți, trișori, corupți, lași. Poate că-și arogă cu lipsă de măsură sumedenie de intervenții fericite pentru destinul nației, de te miri că Tratatul de la Paris s-a semnat fără avizul lui Mihăescu! Patriot este fără urmă de îndoială. Mai departe… scrie-n carte.