Iliescu, la judecata memoriei

„Regimul comunist din România a fost nelegitim și criminal” – sunt vorbele care constituie, poate, cea mai importantă declarație din cei 17 ani de postcomunism. O declarație făcută, în numele statului român, de președintele Traian Băsescu. Totuși, după această sentință fără drept de apel, comunismul este încă viu, rămânând la fel de nelegitim și criminal. Am putut constata acest lucru și la jumătatea acestui iunie, pe 13-15, dată la care, anual, unii se luptă pentru uitarea memoriei, iar alții pentru menținerea acesteia. Căci mineriada din 13-15 iunie 1990, organizată cu bună știință de Ion Iliescu, a fost, practic, actul fondator al unui regim care a încercat să ucidă din fașă democrația, extrăgându-și elementele de ilegitimitate și crimă politică din sistemul totalitar pe care, chipurile, îl înlocuise. Iar acest regim nu este unul al responsabilității disipate, al răspunderii fără chip. Dimpotrivă, el poartă numele crimei politice din postcomunism, iar pe chip îi tronează un ditai „rânjetul bolșevic”. Părintele său este Ion Iliescu, cel care, la 17 ani de la evenimentele din Piața Universității, vine să mai lovească o dată cu bocancul în trupul firav al bunului simț, printr-o scrisoare publică în care demonstrează repulsia-i organică față de democrație. Democrația românească, cea care-a șchiopătat serios până la mijlocul deceniului trecut, a evoluat însă, și odată cu ea au evoluat și oamenii. Și promite ca stafia ideologică iliesciană să nu mai poată bântui liberă și să scuipe memoria celor care au vrut o ruptură totală de comunism. Nu mai este epoca bâtelor minerești, a bestialității de bulevard, care produce crima la lumina lămpașului, nu mai e, din fericire, timpul terorii ridicate, prin discurs oficial, la rangul de spirit civic. Toate acestea sunt în trecut, fac parte din lumea pe care, cu siguranță, Ion Iliescu o va purta cu sine și dincolo de mormânt. Dar o lume care, niciodată, nu trebuie uitată. O lume pentru posibilitatea de existență a căreia creatorul său trebuie să plătească. Iar dovada că această lume își dă duhul, în ciuda eforturilor disperate ale sistemului pe care Ion Iliescu l-a recreat imediat după ’89, pe baze la fel de nelegitime și criminale, este punerea sa sub învinuire, pentru instigare la omor deosebit de grav, în perioada 13-15 iunie 1990. Și găsesc explicația acestui fapt necesar de reparație morală în persistența memoriei, de la un an la altul, a ceea ce s-a întâmplat atunci. Pentru că inamicul principal al lui Ion Iliescu a fost, în tot acești 17 ani, nu sistemul corupt de justiție, nu oligarhia partidistă pe care el a instalat-o în posturi cheie, nu foștii securiști care au devenit miliardarii zilei. Nu, dimpotrivă, toți aceștia i-au fost aliați. Inamicul său principal a fost memoria – memoria „golanilor” din Piața Universității, a studenților arestați și bătuți cu betialitate, a femeilor gravide călcate în picioare, a intelectualilor cu capetele zdrobite de caldarâm. La judecata memoriei, Iliescu nu are, așadar, niciun succes cu adagiile sale de extracție marxist-leninistă. Nici histrionismul său manipulator, și nici eticheta de „sărac și cinstit” nu-l mai pot ajuta, iar PSD-ul, de altfel creația sa sută la sută, se agață de societatea romaneasca cu speranța că lumea va uita ce reprezintă. La judecata memoriei, Ion Iliescu este gol-goluț, în toată „puritatea” sa de ticălos.