„Il vom vedea pe Dumnezeu așa cum este”, de arh. Sofronie Saharov

– PREZENTARE –
Cei care merg la biserică în mod constant s-au obișnuit să audă aproape la fiecare predică, sub o formă sau alta, o mare durere a preoților noștri – mulți dintre noi, creștinii ortodocși din lumea bună, lumea civilizată, nu ne cunoaștem credința. Nici nu ne interesează prea tare să o cunoaștem. De multe ori dacă ni se naște o întrebare legată de Dumnezeu, Ziditorul nostru, o încadrăm la categoria leisure- hai sa ne trecem timpul, și o rezolvăm ca atare. Cu plăsmuiri ale minții noastre, informații trunchiate de prin reviste, de prin vecini, parte superstiții, parte explicații semidocte cărora le acordăm greutatea unui răspuns adevărat și închidem problema. Poate toți ortodocșii știu Tatăl Nostru, dar în mod sigur o majoritate covârșitoare nu știu Crezul.
Spun mulți Hristos a înviat dar nu credem în Învierea Lui – așa cum a fost – și într-a noastră și mai puțin. Ne plăsmuim o Înviere metaforică, metafizică, artificială așa cum suntem noi, creștini anesteziați sufletește. Și altele, și altele…
Nu tratăm cu seriozitate setea noastră sufletească de a Îl ințelege pe Dumnezeu. Din fericire, Dumnezeu cel Necuprins și de neînțeles, ne scoate din când în când în cale oameni sau lucrări care, cutremurându-ne, ne umplu de bucurie dezvăluindu-ne un răspuns la câte o întrebare care fierbea în inimă și în minte și pe care n-am apucat s-o pângărim cu știința noastră, cu opiniile noastre, cu bănuielile și ereziile noastre naive dar tot otrăvitoare.
Părintele Sofronie – un convertit, un creștin ortodox convertit (o specie destul de răspândită printre intelectualii de azi) – este una din marile bucurii pe care le-a dăruit lumii acesteia Dumnezeu. Bucurie și sursă de răspunsuri pentru întrebări ascunse, inhibate, uitate, strâmbate sau dimpotrivă, vii și arzătoare.
Cei care iubesc Biserica îl cunosc pe părintele Sofronie ca fiind ucenicul Sfântului Siluan. Nimeni altul n-a fost dăruit ca părintele Sofronie să-l perceapă pe starețul athonit ca fiind un vas ales al lui Dumnezeu. Un om nobil cum numai un creștin adevărat poate să fie nobil.
Cei care nu iubesc Biserica, ar putea învăța să o iubească dacă ar răscoli puțin interesanta saga a familiei Noica. Constantin Noica și fiul său au o istorie care merită învățată. Dând la o parte câteva cortine mai mult sau mai puțin cețoase din povestea discret și elegant mediatizată, undeva acolo, strălucesc două făclii- Sfântul Siluan și părintele Sofronie, duhovnicul părintelui Rafail Noica, fiul lui Constantin Noica. Părintele Noica- alt reprezentant al categoriei intelectualilor creștin ortodocși inițial depărtați de Biserică, apoi reîntorși cu toată forța și bucuria spre ea, a găsit în starețul său- părintele Sofronie- punctul de sprijin ca să-și poată ridica ochii spre Hristos. Parintele Noica traduce în românește mai toate lucrările părintelui Sofronie. Filtrată prin înțelegerea lui, învățătura ucenicului Sfântului Siluan are exact culoarea și gustul de care au nevoie mai ales cei care privesc încruntați ca niște copii spre Biserica Ortodoxă, spre afirmațiile și promisiunile atât de paradoxale ale Mântuitorului, jucându-se în continuare- încăpățânați- cu niște jucării pe care le simt de fum – știința, rațiunea sau chiar răutăți duhovnicești inoculate în perioada comunistă.
Cartea este un manual practic. Fără speculații, părintele vorbește clar și explicit, fără deviații și metafore de experiențele lui duhovnicești. Experiențele mele nu dintr-o dată s-au însușit de către conștiința mea.Zeci de ani au trecut până ca ele să ajungă conștiința mea dogmatică.
Inhibant cuvânt- dogmă…Poate de asta nici nu ne rezolvăm întrebările, fiindu-ne groază să deschidem o carte de dogmatică ortodoxă.
Cartea părintelui ne scapă de blocajul acesta. Întâi trăim, apoi îl întâlnim pe părintele Sofronie care ne arată că ce am trăit este o experiență duhovnicească, că și alții au mai trăit așa ceva, că asta e o normalitate care se încadrează perfect în iubirea nemărginită a Domnului. Abia apoi realizăm că de fapt începem să ne formăm principii dogmatice, că toate astea au fost spuse de Sfinții Părinți luminați de Duhul Sfânt, că dogmele ortodoxe sunt de fapt Viață și că se cheamă totuși dogme fiindcă trebuiau să poarte un nume care să poată fi manevrat și de atei, neortodocși, filosofi, intelectuali, semi-intelectuali, numai și numai în nădejdea întoarcerii lor către Adevăr.
Este o carte minunată. Spre deosebire de celelalte scrieri ale părintelui, unde se vede clar lucrarea unei minți strălucite, profund analitice, a unei inimi dăruite total Domnului, aici părintele își îngăduie o revărsare de iubire pentru Hristos încât nimic altceva nu mai încape. Citate din Evanghelie întâi redate integral apoi reconstruite cu bucurie cu frânturi din propriile trăiri combinate cu alte sintagme și fragmente din alte Evanghelii sau Apostoli. Nu pentru a explica ci pentru a împărtăși cu cititorul o continuă mirare ‚Se poate, totul e adevărat, am trăit eu asta. ’ Niciodată nu voiu putea întruchipa în cuvinte bogăția caracteristică acelor zile când Domnul, neținând seama de protestele mele, m’a luat în puternicele Sale mâini și parcă cu mânie m’a aruncat în nețărmurirea lumii de El Zidite…
Întâlnirea cu Dumnezeul Cel Viu….Înfricoșător lucru e să cazi în mâinile Dumnezeului Celui Viu Conștientizarea că suntem în permanentă împărtășire cu o Ființă. Întrebări pe care nici nu îndrăznim să ni le punem. Despre Sfânta Treime, de ce Trei, de ce Unul. Nu îndrăznim fiindcă ne temem că neînțelegând o să ne pierdem și puțina credință care ne viază. La Sfinții Părinți nu apelăm întotdeauna, ne e teamă că nici pe ei n-o să-i înțelegem. Pentru noi l-a trimis Domnul pe părintele Sofronie. Și pe părintele Noica să ni-l facă mai înțeles, într-o traducere cu un limbaj voit sau inconștient cu tentă arhaică. Părintele Noica recunoaște că deși, parafrazând, dacă ar cădea de la etaj, ar zice Doamne miluiește în limba română, totuși nu se simte român get-beget. Mai român ca noi, dezrădăcinați, care trăim pe pământ românesc dar ne jenăm și ne bârfim neamul. Nu că chiar am crede ce spunem. Dar ne-am învățat așa, cu cârteala, și ne pierdem boieria.
Doar în parte am cercat fericita izbândă a libertății duhovnicești… despre libertate adevărată, obligatorie și posibilă, despre rugăciune și perseverență în rugăciune, despre clătinări în căutările neclătirii. Cine nu s-a clătinat, cine n-a căzut în genunchi înfrânt și umilit? Cine a știut să se bucure de starea asta și să mulțumească cu viața lui, nu fiindcă a citit el undeva că așa se face ci fiindcă sufletul lui a înțeles Cum am rămas în viață, nu înțeleg.. Își îngăduie părintele Sofronie o atitudine extremist ortodoxă- iubire adevărată și arzătoare, mărturisită fără rețineri, cu riscul de a brusca rigiditatea civilizată a omului societății noastre durerea dragostei către Dumnezeu, pentru scurte clipe poate părea aemenea durerii inimii străpunse de un fier înroșit în foc. Însă este amestecată cu o dulceață de nedescris și cu o dragoste cu adevărat atotcuprinzătoare Reiese că durerea, luată numai ca atare și bucuria fără durere ar fi mortale pentru organismul nostru alcătuit din trup și suflet.
În analiza mea finală, după zeci de ani de rugăciune de pocăință… Ne întâlnim cu cu un intelectual veritabil, o minte enciclopedică, tăioasă ca briciul, care nu se rușinează de pocăință. Ce fel de om este? Ce este aceea pocăință? Pentru Cine și în fața Cui plânge un om ca el? Fără să se jeneze că va fi arătat cu degetul ca mistic și deplasat…
Așadar mă predau cu încredere la tot cititorul, în nădejdea că el va înclina să mă pomenească în rugăciunile sale către Tatăl nostru, Carele este în ceruri.
Să ne rugăm pentru părintele Sofronie și să-l pomenim cu încrederea că ne va îndrepta și pe noi pe drumul pe care Îl vom vedea pe Dumnezeu așa cum este, nu în ghicitură, nu în oglindă ci față în față, nu spre osândă ci spre bucurie veșnică , cum ne învață Apostolul iubirii, Sfântul Ioan.
TEODORA DRĂGOI, Fundația SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)