Îl vedem și nu e!

Era, dacă nu mă înșel, prin 2003. Îndatoriri gazetărești m-au adus în pragul cabinetului ministrului transporturilor. M-am înscris la audiență și, amabil, dl. Băsescu m-a primit chiar a doua zi: „Luați loc, domnule Ioanițoaia”, m-a întâmpinat, recitind lista celor programați în audiență. „Iacoban” – mi-am permis să-l corectez, arătându-i și legitimația de la gazeta „Românul”.
Cum făceam un soi de navetă Chișinău-Iași-București, aveam a mă lupta săptămânal cu personalul moldovean al trenului „Prietenia”, care ignora pur și simplu biletul meu, cumpărat la Agenție, și revindea locul în parcurs cui dădea mai mult. „Avem grup” – îmi explica de fiecare dată însoțitorul, pe rusește, trântind ușa. Voiam să-l întreb pe ministrul transporturilor dacă trenul cu pricina e stat în stat. Riscant să formulezi astfel întrebarea unui fost căpitan de vas, fiindcă-i sugerai și răspunsul. Iată-l, cum era de așteptat: „da, domnule Ioanițoaia, ca și vaporul, trenul de la Chișinău este teritoriu sub pavilion moldovenesc; nu-i treaba noastră”.
Asta fiind lămurită, am trecut la a doua chestiune: urmau să se împlinească 135 de ani de la data la care, în România, trenul a zburdat pentru prima oară pe șine de la București la Giurgiu (linie moartă acum, de decenii, din pricina unui biet pod avariat de ape), și, peste vreo lună, de la Suceava (Ițcani) la Roman, iar noi încă nu avem un adevărat Muzeu al Căilor Ferate. Ceea ce și atunci, în 2003, și azi, figurează drept Muzeu, e-o biată caricatură, dacă-l comparăm cu cel bulgăresc de la Ruse, ca să nu mai vorbim despre marile muzee de profil din mai toate țările civilizate. Ochisem perimetrul cu destinație incertă din dreapta stației Basarab, acolo unde erau garate vagoanele Pfd (pentru transportul pușcăriașilor adică, transportați, acum, către „mititica”, nu cu trenul, ci cu auto-dube dotate cu aer condiționat): ar fi și lângă Gara de Nord, și-n buricul târgului, și-n văzul lumii. „Nu se poate, avem alte priorități acum. La revedere, domnule Ioanițoaia”.
Reiau, după atâția ani, discuția, fiindcă, acum, calea ferată ar avea spații de expunere din belșug, sumedenie de gări de pe toate magistralele, exhibând zeci de kilometri de cale moartă și îmburuienită. Bombardamentele americane au făcut țăndări Muzeul încropit cândva în preajma tribunei de la Giulești. Ceferiștii au pus de-o parte, ba într-o gară, ba în alta, cu titlu de patrimoniu al ipoteticului Muzeu, exponate de cert interes și valoare. Cine-și propune s-o facă pe vizitatorul ar trebuie să caute originala locomotivă cu roți dințate tocmai în remiza stației Subcetate (linia dințată până la Sarmisegetuza nici nu mai există!), „căprițele” din seria 1490, uitate de istoria tehnicii în capul trenului Iași-Hârlău până prin 1970, pe liniile Depoului București-triaj, „Mariana”, singura locomotivă rămasă din seria 151.000, în gara Războieni, prima locomotivă diesel-articulată, ce remorca acceleratul București-Suceava-București, ruginită în triajul Grivița, iar celelalte mașini evocatoare ale trecutului căilor ferate române pe la Fetești, Galați, Sibiu, Ploiești ș.a.m.d. (dac-or mai fi!). De-a lungul deceniilor au fost trimise la topit și n-a mai rămas urmă din mașinile seriei 8010, care remorcau „Orient-Express”-ul, mini-locomotivele cu ecartament 1000 mm. de pe liniile înguste Crasna-Huși și Bacău-Piatra Neamț, vagoanele de dormit pe trei osii ce făceau cursa Burdujeni-Lemberg, mașinile din seria 220.000 cu roți motoare de peste doi metri, locomotivele articulate, „pacificurile” din uitata serie 301.000 etc. etc. S-au vândut la fier vechi hălci din însăși istoria căilor noastre ferate; a mai rămas, ici-acolo, câte ceva, n-ar trebui adunat într-un singur loc și expus într-o instituție muzeală? În USA, mai fiecare stat are nu unul, ci câteva astfel de muzee, punctul de maximă atracție constituindu-l cursa de doi-trei kilometri, inclusă în costul biletului de intrare, a unui tren cu aburi readus la viață – ciudata alcătuire pufăitoare de care noile generații pur și simplu n-au habar… Acum, la noi, loc ar fi berechet. Ar mai trebui ceva inițiativă și– aici e aici – drag de istorie.